In statutele acestor organizatii profesionale era prevazut “sa se stabileasca fratie si solidaritate intre lucratori, sa se lupte pentru imbunatatirea starii morale si materiale a acestora”.

Urmatorii ani sunt marcati de greve si proteste ale muncitorilor: in luna iulie 1884, are loc greva a 1.200 de carutasi din portul Braila; in lunile iulie si decembrie 1887 se desfasoara greva muncitorilor CFR-isti din Bucuresti, iar in anul 1888, in februarie are loc greva a 300 de CFR-isti din Galati. Tot in 1888, in luna iulie, are loc greva tipografilor. In 1890 se sarbatoreste ziua de 1 mai pentru prima oara in Romania. De 1 mai, muncitorii manifestau pentru: vot universal; dezvoltarea solidaritatii internationale a muncitorilor; repaus duminical; micsorarea impozitelor; incetarea bataii in armata; salariu minim; legiferarea protectiei muncii; introducerea impozitului progresiv.

In aceasta perioada se dezvolta presa muncitoreasca, socialista si anarhista: “Tipograful roman” (1865); “Lucratorul roman” (1872) “Uvrierul” (1872); “Viitorul” (aproximativ pe la 1880); “Scoala noua” (aproximativ pe la 1880); “Revolta” (aproximativ pe la 1880); “Gazeta rosie” (aproximativ pe la 1880); “Revista rosie” (aproximativ pe la 1880); “Razvratirea” (aproximativ pe la 1880); “Analele Tipografice” (1869); “Lampa“ (1886) – ziar anarhist.

In ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, in Romania se dezvolta o ampla miscare sindicala care cuprinde lucratorii industriali si tot atunci sunt puse bazele organizarii sindicale a lucratorilor CFR, din minerit, ale mecanicilor, metalurgistilor, lacatusilor, etc. Intre 1846 – 1892 sunt infiintate 207 organizatii profesionale, iar intre 1893 – 1898 sunt infiintate 233. Domina un sindicalism de breasla, existand pericolul ca muncitorii sa inceapa sa concureze intre ei in detrimentul miscarii si asta sa fie in avantajul patronilor. In 1896 pentru a preintampina acest lucru va fi infiintata “Uniunea Sindicatelor Breslelor” pentru a centraliza organizatiile sindicale muncitoresti. I.C. Frimu este ales presedinte al “Uniunii Sindicatelor Breslelor” in 1898. Din aceasta uniune fac parte sindicate muncitoresti din Bucuresti, Galati, Craiova, etc. Linia uniunii este inspirata dupa principiile formulate in programul social-democratilor. Pe de o parte, “Uniunea Sindicatelor Breslelor” a reusit sa dea un program comun de lupta, pe de alta parte, centralizarea a facut din sindicate organizatii mai putin democratice. Scriitorul Panait Istrati (care a fost secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brailei) era adeseori deranjat de interventiile celor “de la centru”.

Ziarul “Lumea Noua” arata printr-un articol din iulie 1887, ca uniunea cuprindea 17 organizatii sindicale. In 1899, numarul organizatiilor crescuse la 20. De asemenea, intre 1893 – 1899 au fost inregistrate 140 de activitati greviste. Intrunirile grevistilor aveau loc in cluburile muncitoresti sau ale sindicatelor.

Militanti de stanga importanti: Ioan C. Frimu, Alecu Constantinescu (anarho-sindicalist), Stefan Gheorghiu (militant devotat, a fost exclus din miscarea muncitoreasca pentru deviationism: sindicalism revolutionar), Cristian Racovski, Max Vexler, Leon Ghelerter, Ion Sion.

Miscarea muncitoreasca incepe sa creasca si mai mult la inceputul secolului XX. Dupa 1900, datorita activitatii desfasurate de cercul socialist “Romania Muncitoare” (care apare la sfarsitul anului 1901), mestesugarii din orasele mari si muncitorii din porturi (Galati, Braila) incep sa se organizeze in sindicate. Publicatia “Romania Muncitoare” era dominata de social-democrati, insa aici publicau si anarho-sindicalistii. Colaboratorii acestui ziar se aflau permanent in atentia autoritatilor, din motive usor de inteles: agitatia facuta de acest cerc in randul clasei muncitoare era subversiva.

La congresele muncitoresti din anii 1904 si 1911, meseriasii si salariatii industriali decid infiintarea unei miscari sindicale prin care interesele lor profesionale sa fie aparate in lupta impotriva patronilor. In 1905, la 18 iunie este infiintat sindicatul tamplarilor, primul sindicat din Romania, care avea 15 – 20 de membri. La scurt timp de la aparitia acestuia este infiintat si un sindicat al cizmarilor si croitorilor. Doar un an mai tarziu, la congresul socialistilor din 12 – 18 august 1906, sunt numarate 30 de sindicate cu 4.466 membri iar in 1907 va fi raportat un numar de 55 de sindicate cu 8.470 de membri.

Alte date: in iulie 1906, Sidicatul lucratorilor de incaltaminte din Bucuresti numara 480 de membri; Sindicatul CFR Bucuresti numara peste 1.000 de membri iar Sindicatul muncitorilor de la Santierul Naval Turnu Severin avea 500 de aderenti.

Aceste organizatii sindicale aveau o activitate intensa. Astfel, intre 1900 – 1904 au avut loc 119 greve; in 1905 au avut loc 112 greve iar in 1906 au fost 340 de greve. Dintre cele mai importante greve, amintim: in 1906, in luna aprilie – greva celor 6.000 de muncitori cizmari din Bucuresti; in lunile mai, iunie – greva celor 1.000 de muncitori tamplari din Bucuresti, iar in lunile august si septembrie – greva celor 7.000 de mineri din Valea Jiului.

Cele mai importante greve din perioada 1853 – 1906:

1853 – Greva pantofarilor din Sibiu: prima greva semnalata pe teritoriul Romaniei;

1868 – Greva muncitorilor din Portul Braila;

1888 – Greva muncitorilor de la atelierele CFR Bucuresti;

1904 – Greva generala a muncitorilor feroviari din Transilvania;

1906 – Greva minerilor din Valea Jiului;

Pana in 1907, miscarea sindicala a crescut si diferite curente din interiorul ei au inceput sa se defineasca mai bine. Pentru a avea o imagine mai buna trebuie sa ne referim la cateva figuri importante:

- Alecu Constantinescu (devine sindicalist revolutionar in urma unor experiente avute in Franta);

- Stefan Gheorghiu (sindicalist revolutionar. Stefan Gheorghiu ramane imaginea emblematica a micarii sindicale. Moare la 34 de ani de tuberculoza, insa moartea i-a fost grabita de bataile primite de la politie);

- Panait Istrati (sindicalist revolutionar);

- Cristian Racovski (a publicat o brosura impotriva sindicalismului. Pe Racovski il putem defini doar ca fiind un politician abil);

- IC Frimu (socialist);

- Max Vexler si Leon Ghelerter (cu simpatii minime fata de anarhism si sindicalism).

Intre 29 iunie – 1 iulie 1906, la Galati are loc conferinta sindicatelor si cercurilor socialiste si este infiintata Comisia Generala a Sindicatelor din Romania – CGSR. Sunt infiintate primele uniuni sindicale pe ramuri: in 1907 – UGS a Chelnerilor din Romania; in 1908 – UGS a Lucratorilor din Lemn; UGS a Lucratorilor din Incaltaminte; in 1909 – UGS a Lucratorilor Metalurgisti; UGS a muncitorilor de la CFR.

Dintre acestea, unele uniuni isi vor edita ziarele proprii. De exemplu, UGS a muncitorilor de la CFR va edita ziarul “Muncitorul cailor ferate”.

Dupa inabusirea in sange a rascoalei taraneasti din 1907, in care 11.000 de tarani sunt ucisi de armata romana, iar alti 11.000 sunt arestati, statul incearca sa isi consolideze autoritatea. Astfel, la 20 decembrie 1909 este emisa “legea Orleanu” sau “legea scelerata”. Prin aceasta lege este interzis dreptul la asociere si dreptul la greva al tuturor functionarilor si muncitorilor salariati ai statului. De asemenea, legea nu ingaduia existenta contractului colectiv de munca. Scopul legii era suprimarea asociatiilor profesionale.

Extras din “legea Orleanu” din 20 decembrie 1909:

Art.1 Interzicerea dreptului de sindicalizare pentru toti salariatii statului;

Art.2 Interzicerea dreptului la greva pentru aceeasi categorie, precum si pedepsirea instigatorilor.

Reactia muncitorilor nu a intarziat sa apara. La 19 decembrie 1909 este organizat un miting de protest in Bucuresti iar la 11 ianuarie 1910, CGSR organizeaza o greva generala.

In august 1916 activitatea sindicala a clasei muncitoare este interzisa ca urmare a intrarii Romaniei in razboi. In mai 1917, peste 800 de muncitori de la atelierele CFR Grivita inceteaza lucrul. Bucurestiul este sub ocupatie germana. La 1 septembrie 1918, muncitorii tipografi din Iasi deschid drumul revendicarilor pentru ziua de munca de 8 ore iar revendicarile lor sunt incununate de success.

Primii care reiau activitatea sindicala in Bucuresti sunt muncitorii CFR-isti. Acestia trec rapid la organizarea de actiuni revendicative. Astfel, la 18 noiembrie, la consfatuirea lucratorilor de la atelierele CFR, comitetul sindicatului CFR-istilor din Bucuresti decide reinceperea activitatii pe baza statutelor vechi ale organizatiei, acestea fiind in opinia sindicalistilor, singurele care corespundeau principiilor sindicalismului.

Gazetele profesionale isi reiau tirajul. Sunt scoase de sub tipar: “Minerul”; “Sfatul lucratorilor in lemn si mobila”; “Munca grafica”; “Cefersitul din Ardeal”; “Buletinul sindicatului lucratorilor si lucratoarelor din Bucuresti”; “Unirea grafica”; “Gazeta functionarilor din comert si industrie”; “Gutemberg”; “Arbeiter Zeitung” (Ziarul Muncii).

In interiorul miscarii apar mai multe curente:

- reformistii. Acestia sunt cei care doresc ca sindicatele sa ramana organizatii deschise pentru toti muncitorii, indiferent de orientarea lor politica si sa lupte pentru imbunatatirea vietii economice imediate a muncitorilor: marirea salariilor, reducerea orelor de lucru, etc.;

- sindicalistii revolutionari, care considera ca nu doar imbunatatirea imediata a conditiei muncitorilor e importanta. Organizatia sindicala trebuie sa acorde de asemenea, importanta educatiei si sa se concentreze pe lupta pentru transformarea societatii;

- un al treilea curent, care de fapt se desprinde de miscarea sindicala, considera ca revolutia va fi infaptuita de o minoritate constienta, o avangarda si nu de catre masele largi de muncitori si tarani. Cei are sustineau aceasta pozitie dadeau exemplul revolutiei bolsevice din 1917.

La 6 decembrie 1918, muncitorii tipografi de la atelierele grafice Sfetea si „Minerva” declara greva cerand conditii mai bune de munca (salarii marite, ziua de munca de 8 ore, etc.). Revendicarile nu le sunt satisfacute iar pe 13 decembrie 1918, aproape 600 de tipografi din Bucuresti inceteaza lucrul si se indreapta spre Ministerul Industriei si Comertului insotind o delegatie desemnata sa le prezinte o serie de revendicari. In Piata Teatrului National, muncitorii sunt intampinati cu focuri de arma de catre ofiterii si soldatii regimentului 9 vanatori de munte, politie si jandarmerie, care erau postati strategic, din timp, pe strada Campineanu. Zeci de muncitori sunt ucisi sau raniti in Piata Teatrului National doar pentru ca cerusera paine si dreptate sociala.

Omul politic Ion Gh. Dica, care era membru al guvernului liberal in 1918, arata ca politia “a arestat pe toti fruntasii miscarii si i-a batut atat de crunt, incat unul dintre socialistii mai de vaza, Frimu, a murit peste cateva zile de pe urma ranilor dobandite”. IC Frimu moare la 6 februarie 1919, ca urmare a regimului de exterminare la care fusese supus. Alecu Constantinescu este la randul lui arestat si batut de politie.

La 18 martie 1919, muncitorii de la trei uzine din Lupeni inceteaza lucrul, revendicand marirea ratiilor de alimente, imbracaminte, etc. Sindicalistii trimit un delegat pentru a duce tratative iar acesta primeste garantii privind satisfacerea revendicarilor. Muncitorii reiau munca, insa directiunea refuza sa le satisfaca revendicarile. Curand greva reizbucneste si cuprinde majoritatea intreprinderilor din zona Petrila si Petrosani si in scurt timp toata Valea Jiului.

Intre 25 mai – 16 iunie 1919, are loc greva CFR-istilor de la atelierele CFR din Bucuresti. Altii CFR-isti se alatura grevei, la Ploiesti, Campina, Pitesti, Craiova, Turnu Severin, Timisoara, Constanta, Buzau, Braila, Galati, Pascani, Iasi. Aceasta actiune reuseste sa stranga in lupta peste 20.000 de muncitori si reprezinta prima greva generala de proportii din Romania. CFR-isti obtin sporuri salaraiale, indemnizatii anuale pentru locuinte si ziua de lucru de 8 ore.

Nu peste mult timp, pe 2 iulie 1919, este organizata o alta greva de proportii de catre petrolistii din Valea Prahovei. Aceasta greva a durat 7 saptamani, pana pe 17 august. In aceasta actiune au participat 25.000 de muncitori.

Constantin Popovici, secretar al Comisiei Generale al Uniunii Sindicatelor din Romania, afirma: “Orele de lucru au scazut, intreprinderile mari lucreaza 8 ore pe zi. Marele vis sperat sau necrezut altadata e realizat. Salariile s-au urcat, demnitatea omeneasca a inceput sa fie respectata. Muncitorimea sta azi pe un nivel de educatie mai ridicat si cunoaste valoarea muncii si a capatat incredere in sine.”

Miscarea continua sa creasca si la 23 martie 1919, este constituita Uniunea muncitorilor mineri si topitori din Ardeal si Banat. 29 de delegati ai unui numar de 21.500 de mineri organizati in 12 sindicate se intrunesc la Conferinta Minerilor si pun bazele Uniunii sindicale a muncitorilor mineri. La sfarsitul anului 1919, Uniunea numara 31 de sindicate si peste 23.000 de membri, iar in august 1920 aceasta cuprindea un numar de 52 de sindicate si aproximativ 35.000 de membri. Organul de presa al Uniunii – “Minierul”, ia fiinta la 15 iulie 1919.

La 21 octombrie 1920 se declanseaza o greva generala, in urma careia sindicatele sunt desfiintate sub motivul ca greva ar fi fost de sorginte bolsevica. Miscarea sindicala numara atunci 200.000 de membri. La doar un an de la acest eveniment, “legea Trancu”, repune sindicatele in legalitate si defineste sindicatul ca o asociatie ce grupeaza minim 10 persoane ce apartin aceleiasi profesii, unei profesii similare sau conexe si care are scopul de a studia si organiza apararea intereselor profesionale fara a urmari distributia de beneficii.

Anul 1920 sta sub semnul prudentei: Ministerul de Interne creeaza sindicate galbene si tot in 1920 este infiintat in Romania, pentru prima oara, un Minister al Muncii si Ocrotirii Sociale, iar ministrul desemnat – Grigore Trancu, initiaza legea pentru reglementarea conflictelor colective de munca, contestata de muncitori. Acestia protesteaza la 12 august impotriva ei si impotriva ministrului. Grigore Trancu consemna ca in lunile martie – aprilie 1920, numai in Bucuresti erau 50 – 60 de greve pe zi. In octombrie 1920, 400.000 de salariati din industrie si transporturi declanseaza o greva generala.

In anul 1921 este elaborata legea sindicatelor. Prin aceasta guvernul incerca sa preia controlul asupra miscarii.

In anul 1929 are loc greva de la Lupeni. Retinem din Raportul prezentat în Congresul Confederatiei Generale a Muncii din Romania, in 1931:

„Capitolul acesta trebuie inscris in istoria clasei muncitoare din Romania ca o noua pagina, scrisa de astadata de guvernul democratiei national – taraniste cu sangele muncitorilor mineri de la Lupeni. Sunt cunoscute imprejurarile in care prefectul judetului Hunedoara, Rozvany, om de a lui Vaida, ajutat de agentii provocatori Munteanu si Buciumeanu, au provocat macelul mai dinainte pregatit, in contra muncitorilor de la Lupeni organizati în sindicatele noastre. Se spera astfel ca pe ruinele sindicatelor existente si peste cadavrele conducatorilor nostri din Valea Jiului, sa inceapa opera initiata de oamenii lui Vaida: infiintarea de sindicate national – taraniste.

In dimineata zilei de 6 august 1929, crima s-a produs.Oamenii regimului au dus la moartea prin impuscare si atac de baioneta a 23 de muncitori. O multime altii au fost raniti si ramasi infirmi pentru toata viata. Jertfele bravilor muncitori de pe Valea Jiului, jertfa care a îndoliat sufletele tuturor muncitorilor din intreaga tara, nu i-a infricosat.Ei n-au dezarmat moraliceste [...] Mai amintim ca in urma crimei, in loc ca vinovatii sa-si primeasca pedeapsa, procesul s-a tot amanat si nici pana azi dezbaterile n-au fost fixate… guvernul a aparat in mod cinic persoanele implicate, dovada a faptului ca anumiti oameni ai regimului, nu erau straini de cele puse la cale”.

Cativa ani mai tarziu, guvernul avea sa repete scenariul. Greva muncitorilor de la atelierele Grivita, din 1933, a fost cauzata de efectele crizei economice. “Curbele de sacrificiu“ au fost resimtite in special de muncitorii CFR-isti si petrolisti. La 20 ianuarie, muncitorii au fost anuntat ca plata salariilor se va face numai dupa ce lucratorii vor prezenta dovada achitarii impozitelor pe ultimii trei ani. O alta masura care a alimentat tensiunea a fost concedierea temporara a muncitorilor de la atelierele de vagoane. In dimineata zilei de 2 februarie, muncitorii opresc lucrul si o delegatie a acestora prezinta Ministrul Comunicatiilor, Eduard Mirto, o lista cu revendicarile lor: acordarea “alocatiei de scumpete“; cresterea salariilor cu 40% si recunoasterea “comitetelor de fabrica“. Se anunta ca o parte din revendicarile salariatilor au fost acceptate. Delegaţia se intoarce la cei 8.000 de grevisti de la Ateliere. La ora 23:00, greva inceteaza. In noaptea de 10 spre 11 februarie au loc arestari iar o delegatie a muncitorilor cere eliberarea celor arestati. Este refuzata cu brutalitate iar in noaptea de 14 spre 15 februarie mai are loc un val de arestari. La 15 februarie muncitorii declara greva si ocupa fabrica iar armata instaleaza mitraliere in pozitie de tragere. La 6 dimineata se da semnalul de atac. Sunt omorati 4 muncitori iar 40 sunt raniti grav. Armata aresteaza 2.000 de muncitori.

In 1933, in Romania existau sindicate revolutionare – Consiliul General al Sindicatelor Unitare; sindicate afiliate la internationala de la Amsterdam (social – democrata) – Confederatia Generala a Muncii; sindicate independente – Consiliul General al Sindicatelor Independente si sindicate nationale – galbene.

Cele mai importante greve din perioada 1919 – 1933:

Iulie – august 1919 – greva muncitorilor petrolisti;

1920 – Prima greva generala;

1925 – Greva muncitorilor forestieri din Valea Muresului;

1926 – Greva muncitorilor de la Resita;

1929 – Greva muncitorilor de la Lupeni;

1933 – Greva muncitorilor de la uzinele Lemaitre Bucuresti;

1933 – Greva de la fabrica “Saturn” din ianuarie, la Bucuresti. Aceasta e prima greva cu ocuparea fabricii de catre muncitori;

1933 – Grevele muncitorilor CFR-isti si petrolisti care au culminat in lunile ianuarie si februarie.

Alegătorii cred cu siguranţă în onestitate candidaţilor iar acest lucru este de găsit într-o anumită măsură în fervoarea si căldura momentului. Dar mâine trece şi îndată ce condiţiile se modifică, la fel şi oamenii se schimbă. Astăzi canditatul se apleacă cu smerenie în prezenţa ta, mâine acesta îţi va pufni în faţă. Dintr-un cerşetor de ​​voturi s-a transformat în stăpânul tău. Cum poate un muncitor, înscris de tine în rândul clasei conducătoare, să fie la fel ca înainte, când acum poate vorbi în termeni de egalitate cu ceilalţi asupritori? Uită-te la servilismul oricăruia dintre ei, e scris pe feţele lor după achitarea la apel a unui “căpitan de industrie” sau în cazul în care regele il invită în anticameră la curtea sa!

Atmosfera “Casei” nu este pentru o respiraţie profundă, este coruptă. Dacă trimiteţi pe unul dintre voi într-un loc necurat, nu trebuie să fiţi surprinşi dacă ulterior se întoarce într-o stare putredă. Prin urmare, nu cedaţi libertatea voastră.

Nu vota!

În locul încredinţării apărării intereselor voastre altora, voi înşivă aveţi grijă de ele. În locul alegerii consilierilor care vă vor ghida în acţiunile viitoare, faceţi voi înşivă aceste acţiuni şi făceţi-o acum! Oamenii de bună credinţă nu trebuie să privească în zadar la oportunităţi. A pune pe umerii altora responsabilitatea acţiunilor cuiva este laşitate.

Nu vota!

Ferrer a fost de tanar implicat in miscarea anti-monarhista in Spania. Din aceasta cauza, pentru a scapa de autoritati, a fost nevoit in 1885 sa isi gaseasca adapost la Paris unde a lucrat ca pedagog. El considera ca rolul educatiei este sa incurajeze si sa dezvolte setea naturala de cunostere pe care o au copiii. El vedea atat in Biserica cat si in Stat, institutii cu o agenda publica asupra educatiei, o agenda care are ca scop reproducerea raporturilor de putere, inhibarea setei de cunostere si transformarea personalitatii, astfel incat oamenii sa devina docili si inregimentati. Un exemplu pe care il da pedagogul spaniol in acest sens, se refera la examene si la invatatrea pe de rost, practici despre care sustinea ca sunt opusul a ceea ce ar trebui sa insemne educatia. Alternativa propusa de el la acest sistem, viza discutia cu elevii si egalitatea dintre elevi si invatatori.

Daca Ferrer s-ar fi multumit doar sa scrie carti despre educatie, el nu ar fi intrat in vizorul autoritatilor. In schimb, acesta, intors in Barcelona, in 1900 pune bazele primei ‘Escuela Moderna’ (Scoala Moderna). Principiul asezat la baza acestei scoli era educatia democratica. Astazi, multe dintre ideile lui Ferrer sunt acceptate ca fiind necesare promovarii unei bune educatii, “stima de sine” sau “respectarea copilului ca individ”, fiind notiuni la care se face referire in orice carte de pedagogie.

In urmatorii ani, apar in Barcelona mai multe scoli inspirate de modeulul propus de Ferrer, iar pedagogul spaniol fondeaza si o scoala pentru profesori unde erau deprinse metode de predare. In acest timp, scrie mai multe manuale scolare care prezinta lumii invatamantul dintr-o cu totul alta perspectiva decat cea dorita de clasele conducatoare.

In toti acesti ani de activitate, miscarea anarhista din Spania creste din ce in ce mai puternica, iar activitatile anarhistilor sunt reprimate puternic. In 1909, autoritatile gasesc pretextul de a actiona, dupa ce o greva din Barcelona se transforma intr-o revolta si Ferrer este arestat. Este impusa legea martiala iar Ferrer este acuzat de tradare si gasit vinovat desi nicio dovada nu insotea aceasta acuzatie.

Francisco Ferrer este executat pe 13 octombrie, iar atentia lumii se indreapta catre Spania. Multe Scoli Moderne sunt infiintate urmand principiile primei Scoli Moderne iar viziunea lui Ferrer asupra educatiei este imbratisata de catre tot mai multi pedagogi din intreaga lume.

Scriitorul si sindicalistul brailean, Panait Istrati scria despre disparitia pedagogului anarhist*: “Dar tocmai prin faptul ca, cu mijloacele sale stiintifice legale, smulgea multimile din ghearele calugarilor papistasi atotputernici si sugrumatori de libertati care vedeau ca le fuge terenul de sub picioare in fata uimitoarei repeziciuni cu care se inmulteau scolile, tocmai din aceasta cauza ii purtau ura si cautau sa-l piara…”

___________________

* Articolul lui Panait Istrati despre Francisco Ferrer, a aparut in “Calendarul Muncei“, nr. 20 pe anul 1910, pp. 68-72. Citatul este preluat din “Panait Istrati – Pseudonime” de Ion Ursulescu, Editura Istros, Braila, 2002, p. 55.

I. Viata si munca

Autodidact, educatia sa formala fiind limitata la absolovirea gimnaziului (1875 – 1881), Panait Musoiu are sansa de a urma cursurile la distanta ale Universitatii din Bruxelles intre 1892 – 1893. In 1889, fondeaza editura “Biblioteca Revista Ideei” cu scopul de a “emancipa publicul”.

In 1900 fondeaza “Revista Ideei”, un jurnal in care incearca sa promoveze un “socialism integral”, o reconciliere a socialismului cu anarhismul, aducand argumentul ca ambele doctrine critica ordinea sociala si se concentreaza asupra unei schimbari a individului. Musoiu promoveaza de asemenea, o combinatie intre metode legale si revolutionare.

De-a lungul vietii a fost foarte activ ca publicist, contribuind cu articole culturale, politice sau cu analize filosofice (“Portretul lui d’Alembert”; “Libertate si determinism” – in “Miscarea sociala”, 1897; “Substratul substratului patologic”; “Psihologia violentei”; “Politica meliorista”; “Reformism si revolutionarism”; “Fizica si metafizica sociala” – in “Revista Ideei”, 1900 – 1910).

In 1924 este invitat sa se alature Societatii scriitorilor, activitatea sa de publicist si editor fiind larg recunoscuta.

II. Ideile

Fiind un sustinator al dimensiunii culturale si educationale a socialismului, Panait Musoiu este adeptul unui rationalism materialist, opus dogmatismului. Modelul de a ajunge la cunostere este cel propus de Descartes: pentru a intelege societatea este necesara observatia iar pentru a evita absolutizarea ideilor este nevoie de un contact permanent cu aceasta. Acest demers, legitimat de o reactie venita din partea societatii, Musoiu il defineste ca reprezentand “metoda experimentala”. Toate acestea trebuie sa fie sustinute de evolutia stiintei, de cunostere, tehnica dar si de etica. Astfel, ideile iluministe si socialiste dupa Musoiu, se opun atat fortei cu care sunt impuse institutiile moderne, cat si propagandei oficiale.

Musoiu sugereaza ca traditiile etice, distincte de cele socialiste, pot de asemenea, contribui la imbunatatirea capacitatii umane de a judeca liber si de a intelege lumea si propria existenta.

III. Panait Musoiu in atentia autoritatilor

Exista cateva note informative ale agentilor de politie ai statului despre activitatea lui Panait Musoiu si despre influenta exercitata de “Revista Ideei”. Redau mai jos cateva fragmente dintr-o nota informativa din anul 1907, preluata din “Dezvaluiri: (fata necunoscuta a istoriei Romaniei) memoria istoriei: culegere de documente originale din fondurile: Serviciului Special de Informatii, Directia Sigurantei Generale, Directia Generala a Politiei, Corpul Detectivilor, Casa Regala: inedit”, volumul III, Mircea Valcu – Mehedinti – Bucuresti; Editura Mircea Valcu-Mehedinti, 2008, pg. 37, 38:

7/1. Referat: 22 Aug. 1907. Influenta exercitata de publicatiunea anarchista “Revista Ideei” (F.D.P.S.G. – DOSAR 81/1905)

Daca din punctul de vedere al colaboratorilor si diriguitorului revistei, difuzarea ei in numar cat mai ridicat si in clasele sociale cele mai impestritate, poate fi un fapt imbucurator, – din punct de vedere insa al linistei interne a Statului, precum si al ordinei stabilite, imprejurarea aceasta prin pericolul ce prezinta, ar trebui sa dea de gandit celor in drept. In urma unei anchete ce am intreprins-o cu cea mai mare discretiune, m-am putut usor convinge, ca opera de propaganda a ideilor libertare, savarsita de conducatorii “Revistei Ideei” e mult mai intinsa si efectele ei mult mai dezastroase, de cat mi-asi fi putut-o inchipui in primul moment. Am gasit colaboratori (unii sub forma de traducatori ai operilor teoreticianilor anarchisti) apartinand celor mai diverse categorii sociale; acestia au cautat sa redea in romaneste, ceea ce li s’a parut ca coraspunde mai bine conceptiunei ce si-au format-o /…/ si formeaza un simptom ingrijitor /ingrijorator –n.n/ al vremurilor de acum, e faptul, ca tocmai acei, care prin situatia lor in mecanizmul Statului, sunt obligati sa fie straja neclintita a institutiunilor existente, – lasand ca evolutia singura sa savarseasca marea opera de regenerare, tocmai ei bruscheaza aceasta evolutie, – erijandu-se in avanmergatorii vremii „ce trebuie sa curete prin foc si sabie rugina groasa a institutiilor moderne”. Kropotkin. Am constatat prin colaboratori si mai ales prin sustinatorii revistei, sub forma de “contribuiri voluntare” si “abonamente” preoti, profesori, invatatori, C.F.R.-isti, functionari administrativi de diverse categorii etc. “Revista Ideei” fiind lectura lor predilecta, e indiscutabil ca dansa coraspunde starei lor de spirit [...] Rezolutie: 22 Aug 1907. La dosarul lui P. Musoiu /ss/

http://www.revistaideei.tk/

 
Oricine ne are ochii deschisi cunoaste gangsterismul de pe Wall Street – al institutiilor financiare in general – care a cauzat pagube serioase oamenilor din Statele Unite (si din intreaga lume). Ar trebui de asemenea, sa fie stiut ca acest lucru a luat amploare de mai mult de 30 de ani incoace, odata cu puterea lor asupra economiei, care a crescut radical si odata cu ea a crescut si puterea lor politica. Acest lucru a pus in miscare un cerc vicios care a dus la concentrarea unei bagatii uriase si odata cu ea a consolidat puterea politica in mana unui sector mic de populatie, o fractiune de 1%, in timp ce restul au devenit gradual ceea ce adeseori este numit “precariat”[1] – oameni care cauta sa supravietuiasca ducand o existenta precara. Ei desfasoara aceste activitati hidoase cu impunitate[2] aproape completa – nu sunt doar prea mari pentru a gresi, sunt de asemenea, si “prea mari pentru a ajunge la inchisoare”.
Curajoasele si onorabilele proteste care au loc pe Wall Street ar trebui sa ajute la aducerea acestei calamitati in atentia publicului si sa conduca la eforturi sustinute pentu a birui si a pune mersul societatii pe un curs mai sanatos.

___________________

[1] Precariat – grup social compus din oameni a caror viata este dificila deoarece au sluje prost platite sau nu au nicio slujba, nu au nicio siguranta in privinta zilei de maine si au putine drepturi ca angajati. Din lb. engleza: “precarious” – precar, sarac.
[2] Impunitate – scutire de pedeapsa a unui infractor din cauza unor imprejurari speciale, prevazute de lege.

Rusia trebuie să fie plasată pe primul loc între noile state totalitare. A fost prima care a adoptat principiul noului stat. A mers mai departe în acest sens. Aceasta a fost prima care a stabilit o dictatură constituţională, împreună cu sistemul de teroare politică şi administrativă care o însoţeşte. Adoptând toate caracteristicile unui stat total, aceasta a devenit astfel un model pentru  alte ţări care au fost obligate să se distanţeze de sistemul de stat democratic  în favoarea celui dictatorial. Rusia a fost un exemplu pentru fascism şi nu este un accident implicat aici şi nici nu este o glumă proastă a istoriei, suprapunerea sistemelor nu se poate observa dar e reală. Totul indică faptul că avem de a face aici cu expresiile şi consecinţele unor principii identice aplicate la diferite nivele de dezvoltare istorică şi politică.

Indiferent  daca “comuniştilor”de partid le place sau nu, rămâne faptul că ordinea de stat în Rusia Sovietică  este imposibil de distins de cea din Italia fascistă sau Germania nazistă. În esenţă, acestea sunt la fel. Se poate vorbi de un “stat sovietic” roşu, negru, maro precum şi de un fascism roşu, negru sau maro. Deşi există anumite diferenţe ideologice între aceste ţări, ideologia nu este de importanţă primordială. Ideologiile în plus sunt schimbătoare şi astfel de modificări nu reflectă în mod necesar caracterul şi funcţiile aparatului de stat. De asemenea, faptul că proprietatea privată încă mai există înGermaniaşi Italia este doar o modificare de importanţă secundară. Abolirea proprietăţii private în sine nu garantează socialismul. Proprietatea privată în cadrul capitalismului, de asemenea, poate fi abolită. Ceea ce stabileşte de fapt o societate socialistă, în afară de a desfiinţa proprietatea privată a mijloacelor de producţie, este controlul muncitorilor asupra produselor muncii lor şi sfârşitul sistemului de salarizare. Aceste realizări sunt neîmplinite în Rusia, precum nici în Italia şiGermania.

Deşi unii ar putea presupune că Rusia este un pas mai aproape de socialism decât alte ţări, asta nu înseamnă că “statul sovietic” a ajutat proletariatul internaţional sa ajungă mai aproape de obiectivele sale de clasă. Dimpotrivă, deoarece Rusia se autointitulează un stat socialist, induce în eroare şi înşeală muncitori lumii. Muncitorul care gândeşte ştie ce este fascismul şi luptă impotriva lui dar în ceea ce priveşte Rusia el este adesea înclinat să accepte mitul naturii sale socialiste. Această iluzie împiedică o ruptură totală şi determinată cu fascismul deoarece aceasta împiedică lupta împotriva motivelor, condiţiilor şi circumstanţelor care în Rusia, la fel ca şi în Germania şi Italia, au condus la un stat şi la un sistem guvernamental identic. Astfel, mitul rus se transformă într-o armă ideologică a contra-revoluţiei.  Nu este posibil pentru oameni să slujiească doi stăpâni, la fel nici un stat totalitar nu face un astfel de lucru. Dacă fascismul serveşte interesele capitaliste şi imperialiste, acesta nu poate servi nevoile muncitorilor. Dacă, în ciuda acestui fapt, două clase aparent opuse favorizează acelaşi sistem de stat, este evident că ceva trebuie să fie greşit. Una dintre clase trebuie să fie în eroare.

Nimeni nu ar trebui să spună  aici că problema este una doar de formă şi prin urmare, de nici o semnificaţie reală, că deşi formele politice sunt identice, conţinutul lor poate varia foarte mult. Acest lucru ar reprezenta o auto-iluzie. Pentru un marxist astfel de lucruri nu se produc, pentru el forma şi conţinutul se potrivesc unele cu altele şi nu pot fi separate. Acum, în cazul în care statul sovietic serveşte ca model pentru fascism, aceasta trebuie să conţină elemente structurale şi funcţionale care sunt de asemenea, comune fascismului. Pentru a determina care sunt acestea trebuie să ne întoarcem la “sistemul sovietic”, în modul stabilit de către leninism, care reprezintă aplicarea principiilor bolşevismului în condiţiile ruseşti. Iar dacă o identitate între bolşevism şi fascism poate fi stabilită, atunci proletariatul nu poate în acelaşi timp lupta impotriva fascismului şi apăra “sistemul sovietic” rus. În schimb, lupta împotriva fascismului trebuie să înceapă cu lupta împotriva bolşevismului.

 II

De la început, bolşevismul a fost  pentru Lenin un fenomen pur rusesc. Pe parcursul multor ani ai activităţii sale politice, el nu a încercat să eleveze sistemul bolşevic la forme de luptă în alte ţări. El a fost un social-democrat care a văzut în Bebel şi Kautsky liderii geniali ai clasei muncitoare, ignorând stânga mişcării socialiste germane ce lupta împotriva acestor eroi ai lui Lenin şi împotriva tuturor celorlalţi oportunişti . Ignorându-le, el a rămas izolat, înconjurat de un mic grup de emigranţi ruşi, continuând să stea sub influenţa lui Kautsky chiar şi atunci când “stânga” germană sub conducerea Rosei Luxemburg, a fost deja angajată  în luptă deschisă împotriva Kautskyismului. Lenin a fost preocupat numai cu Rusia. Obiectivul său a fost sfârşitul sistemului feudal ţarist şi cucerirea influenţei politice pentru partidul său social-democrat în cadrul societăţii burgheze. Cu toate acestea, şi-a dat seama că ar putea rămâne la putere şi conduce procesul de socializare numai în cazul în care ar putea declanşa revoluţia mondială a muncitorilor. Dar propria activitate în acest sens a fost destul de nefericită.  Ajutând muncitorii germani să se întoarcă în partide, sindicate şi parlament, precum şi prin distrugerea simultană a mişcarii consiliilor (sovietelor; consiliile muncitoreşti; forme spontane de democraţie directă create în timpul Revoluţiei Ruse şi suprimate de către bolşevici in martie 1921), bolşevicii au contribuit la înfrîngerea revoluţiei europene.

Partidul bolşevic, alcătuit din revoluţionari profesionişti pe de o parte şi masele mari şi înapoiate pe de altă parte, a rămas izolat. Nu puteau dezvolta un sistem real sovietic în anii de război civil din cauza intervenţiei, declinului economic şi absenţei experimentelor de socializare. Cu toate că sovietele, care au fost dezvoltate de menşevici, nu se încadrează în schema bolşevică, cu ajutorul acestora bolşevicii au venit la putere. Cu stabilizarea puterii şi a procesului de reconstrucţie economică, Partidul bolşevic nu ştia cum să-şi coordoneze sistemul sovietic ciudat pentru propriile decizii şi activităţi. Cu toate acestea, socialismul a fost de asemenea, dorinţa bolşevicilor, având nevoie de proletariatul mondial pentru realizarea acestuia. Lenin considera ca este esenţial să ducă muncitorii din întreaga lume către metoda bolşevică. A fost deranjant faptul că muncitorii din alte ţări, în ciuda marelui triumf al bolşevismului, au arătat o înclinaţie mică pentru teoria si practica bolşevică şi au avut tendinţa de a se îndrepta mai degrabă în direcţia mişcării consiliului, care a apărut într-un număr de ţări şi în special înGermania. Această mişcare a consiliului, Lenin nu o mai putea folosi. În alte ţări europene acestea au arătat tendinţe puternice de a se opune revoltelor de tip bolşevic. În ciuda propagandei extraordinare a Moscovei în toate ţările, aşa-numita “ultra-stîngişti”, cum Lenin însuşi a subliniat, agitau pentru revoluţie pe baza mişcării consiliului, contrariul celor făcute de propagandiştii trimişi de către partidul bolşevic. Partidul Comunist, aderând la bolşevism, a rămas un grup mic, isteric şi zgomotos, constând în mare măsură din elemente proletarizate ale burgheziei, în timp ce mişcarea consiliului a dobândit o putere proletară reală şi a atras cele mai bune elemente ale clasei muncitoare. Pentru a face faţă acestei situaţii, propaganda bolşevică a trebuit să fie intensificată, această “ultra-stângii” trebuia atacată; influenţa sa a trebuit să fie distrusă în favoarea bolşevismului. Deoarece sistemul sovietic a eşuat în Rusia, cum ar fi putut “concurenţa” radicală să îndrăznească să dovedească lumii că ceea ce nu ar putea fi realizat de către bolşevism în Rusia, ar putea foarte bine să fie realizat independent de bolşevism în alte locuri? Împotriva acestei concurenţe, Lenin a scris pamfletul său “Comunismul de Stânga: O boală infantilă”, dictată de teama de a pierde puterea şi din indignare faţă de succesul ereticilor. La început, această broşură a apărut cu subtitlul – ” Încercare la o expunere populară a strategiei şi tacticii marxiste “, dar mai târziu această declaraţie mult prea ambiţioasă şi prostescă a fost scoasă. A fost un pic prea mult. Acest taur agresiv, grosolan şi plin de ură papală a fost un material real pentru orice contra revoluţionar. Dintre toate declaraţiile programatice ale bolşevismului aceasta a fost cea mai revelatoare pentru caracterul său real. Acesta este bolşevismul demascat. Atunci când, în 1933 Hitler a suprimat toată literatura socialistă şi comunistă dinGermania, a fost permisă libera publicare şi distribuţie a broşurei lui Lenin. În ceea ce priveşte conţinutul broşurii noi nu suntem aici interesaţi de ceea ce spune în ceea ce priveşte revoluţia rusă, istoria bolşevismului, polemica dintre bolşevism şi alte fluxuri ale mişcării muncitoreşti sau circumstanţele care au permis victoria bolşevică, ci numai de principalele puncte ale discuţiilor dintre Lenin şi “ultra-stângism”, care a ilustrat diferenţele decisive între cele două.

 III

Partidul bolşevic, iniţial secţiunea Rusă social-democrată a Internaţionalei a II-a nu fost construit în Rusia, ci in timpul emigraţiei. După ruptura de la Londra din 1903, aripa bolşevică a social-democraţiei ruseşti a fost doar o sectă de mici dimensiuni. “Masele” din spatele partidului existau numai în creierul liderului său. Cu toate acestea, această gardă mică era o organizaţie foarte disciplinată, mereu gata de luptă şi permanent epurată pentru a menţine integritatea. Partidul era considerat academia de război a revoluţionarilor profesionişti. Cerinţele sale pedagogice remarcabile erau: supunerea necondiţionată fată de lider, centralism rigid, disciplină de fier, conformitate, militantism şi sacrificiul personalităţii pentru interesele de partid. Ceea ce Lenin a dezvoltat de fapt este o elită de intelectuali, un centru, care atunci când e aruncat în revoluţie ar captura conducerea şi şi -ar asuma puterea. Nu există nici un folos în a încerca să determinam logic şi abstract dacă acest tip de pregătire pentru revoluţie este corect sau greşit. Problema trebuie să fie rezolvată in mod dialectic. Alte întrebări, de asemenea, trebuie să fie puse: Ce fel de revoluţie era în curs de pregătire? Care a fost scopul revoluţiei?

Partidul lui Lenin a lucrat în cadrul revoluţiei burgheze din Rusia pentru răsturnarea sistemului feudal al ţarismului. Cu cât mai centralizată era voinţa partidului într-o astfel de revoluţie, cu atât mai mult succes o însoţea în procesul de formare a statului burghez pentru poziţia promiţătoare a clasei proletare în cadrul noului stat. Cu toate acestea, ceea ce poate fi considerat ca o soluţie fericită a problemelor revoluţionare într-o revoluţie burgheză, nu poate, în acelaşi timp să fie pronunţată ca o soluţie pentru revoluţia proletară. Diferenţa structurală între burghezie şi societatea proletară nouă exclude o astfel de atitudine. Potrivit metodei revoluţionare a lui Lenin, liderii apar la conducerea maselor.  Dispunând de un învăţământ revoluţionar adecvat, ei sunt capabili să înţeleagă situaţiile şi pot comanda forţele în luptă. Ei sunt revoluţionari profesionişti, generalii armatei civile. Această deosebire între cap şi corp, intelectuali şi mase, ofiţeri şi soldaţi, corespunde dualităţii pe care este bazată societatea de clasă, mai exact a ordinii sociale burgheze. O clasă este educată să conducă iar cealaltă să fie condusă. Din această formulă de clasă veche rezultă concepţia lui Lenin despre partid. Organizaţia sa este doar o replică a realităţii burgheze. Revoluţia sa este determinată în mod obiectiv de către forţele care creează o ordine socială ce încorporează relaţii de clasă, indiferent de scopurile subiective care însoţesc acest proces. Oricine doreşte să aibă o ordine burgheză va separa liderii de mase, avangarda de clasa muncitoare – aceasta este pregătirea  strategică pentru revoluţie. Cu cât mai inteligentă, educată şi superioară este conducerea şi cu cât mai disciplinate şi ascultătoare sunt masele, cu atât mai multe şanse există ca o astfel de revoluţie să reuşească. Aspirând la revoluţia burgheză din Rusia, partidul lui Lenin a fost cel mai adecvat pentru scopul aceasta. Însă atunci când revoluţia rusă şi-a schimbat caracterul său, când caracteristicile sale proletare au ieşit mai mult în evidenţă, metodele, tacticile şi strategiile lui Lenin au încetat să mai fie de valoare. Dacă a reuşit, oricum nu a fost din cauza avangarzii sale ci datorită mişcării sovietice, care nu a fost deloc inclusă în planurile sale revoluţionare. Şi atunci când Lenin, după revoluţia care a fost realizată cu succes de către soviete, a renunţat din nou la această mişcare, tot ce a fost proletar în Revoluţia rusă a fost de asemenea, parasit. Caracterul burghez al Revoluţiei a ieşit la suprafaţă din nou, găsindu-şi finalizarea naturală în stalinism.

În ciuda atenţiei mari faţă de dialectica marxistă, Lenin nu a putut vedea procesele sociale şi istorice într-un mod dialectic. Gândirea sa a rămas mecanizată după reguli rigide. Pentru el exista doar un singur partid revoluţionar – al său; doar o singură revoluţie – Rusă, doar o singură metodă – bolşevică. Iar ceea ce a mers în Rusia va merge, de asemenea în Germania, Franţa, America, China şi Australia. Ceea ce a fost corect pentru revoluţia burgheză din Rusia ar fi corect, de asemenea, pentru revoluţia proletară mondială. Aplicarea monotonă a unei formule odată descoperite, mutată într-un cerc ego-centric, neafectată de timp şi împrejurări, grade de dezvoltare, standarde culturale, idei şi oameni. Prin Lenin a ieşit la lumina clarităţii, mecanizarea în politică, el a fost “tehnicianul”, “inventatorul” revoluţiei, reprezentantul voinţei atotputernice a liderului. Toate caracteristicile fundamentale ale fascismului au fost în doctrina sa, strategia sa, “planificarea” socială şi arta de a se ocupa cu oamenii. El nu a putut vedea sensul profund revoluţionar al respingerii politicilor de partid tradiţionale de către stânga. Acesta nu putea să înţeleagă importanţa reală a mişcării sovietice pentru orientarea socialistă a societăţii. Nu a învăţat niciodată să cunoască condiţiile prealabile pentru eliberarea  muncitorilor. Autoritatea, conducerea, forţa exercitată pe de o parte şi organizarea, cadrele, subordonarea, pe de altă parte – aceasta a fost linia raţionamentului său. Disciplina şi dictatura, cuvintele care sunt cele mai frecvente în scrierile sale. Este de înţeles atunci, de ce acesta nu a putut înţelege sau aprecia ideile şi acţiunile “ultra-stângii”, cea care nu ar accepta strategia sa şi care a cerut ceea ce era cel mai evident şi mai necesar în lupta revoluţionară pentru socialism – şi anume ca muncitorii, o dată pentru totdeauna, să îşi ia soarta în propriile mâini.

 IV

Pentru a-şi lua destinul în propriile mâini – acesta este cuvântul cheie la toate întrebările socialismului – aceasta a fost adevărata problemă în toate polemicile dintre “ultra-stângişti” şi bolşevicii. Dezacordul privind problema de partid a fost în paralel cu dezacordul privind sindicalismul. Ultra-stânga considera că nu mai există loc pentru revoluţionari în sindicate; că este mai degrabă necesar pentru ei să îşi dezvolte propriile forme de organizare în cadrul fabricilor, locurilor de muncă comune. Cu toate acestea, datorită autorităţii neîncasate, bolşevicii au fost în măsură, chiar în primele săptămâni ale revoluţiei germane, să conducă muncitorii înapoi în braţele sindicatelor capitaliste reacţionare. Pentru a combate ultra-stângiştii, pentru a-i denunţa ca fiind proşti şi contra-revoluţionari, Lenin în pamfletul său, încă o dată, face uz de formulele sale mecaniciste. În argumentele sale împotriva poziţiei de stânga, acesta nu se referă la sindicatele germane ci la experienţele sindicale ale bolşevicilor în Rusia. Sindicatele la început au fost de mare importanţă pentru lupta de clasă proletară, acesta este un fapt în general acceptat. Sindicatele din Rusia erau tinere şi au justificat entuziasmul lui Lenin. Cu toate acestea, situaţia a fost diferită în alte părţi ale lumii. Utile şi progresive la început, sindicatele din ţările capitaliste mai vechi s-au transformat în obstacole în calea eliberării muncitorilor. Ele s-au transformat în instrumente de contra revoluţie şi stânga germană a tras concluziile sale din această situaţia schimbată.

Lenin însuşi nu ar putea ajuta declarând că în decursul timpului s-a dezvoltat “ un strat sindical, aristocratic al muncii, orientat înspre imperialism, arogant, zadarnic, steril, egoist, mic-burghez şi mituit”. Această breaslă a corupţiei, această conducere de gangsteri, astăzi conduce mişcarea sindicală mondială şi trăieşte pe spatele muncitorilor. Aceasta este mişcarea sindicală de care ultra-stânga vorbea atunci când a cerut muncitorilor sa o părăsească. Lenin, cu toate acestea, demagogic, a răspuns arătând spre mişcarea sindicală tânără din Rusia, care încă nu avea caracterul sindicatelor de mult stabilit în alte ţări. Utilizând o experienţă specifică la o anumită perioadă şi în conformitate cu anumite circumstanţe, s-a gândit ca e posibil să tragă din ea concluzii la nivel mondial. Revoluţionarul, susţinea el, trebuie să fie întotdeauna unde sunt masele. Dar în realitate, unde sunt masele? În birourile sindicale? La adunările membrilor? În cadrul reuniunilor secrete ale conducerii cu reprezentanţii capitalismului? Nu, masele sunt în fabrici, în locurile lor de muncă; şi este necesar în acest sens cooperarea şi consolidarea solidarităţii acestora. Organizaţia fabricii, sistemul de consiliu este organizarea reală a revoluţiei care trebuie să înlocuiască toate partidele şi sindicatele. În organizaţiile fabricii nu există nici un loc  pentru conducere profesională, nici o separare intre lideri si adepţi, nici o deosebire de castă între intelectuali şi membri simpli, niciun motiv de egoism, competiţie, demoralizare, corupţie, sterilitate şi filistinism. Aici, muncitorii trebuie să aibă sarcinele în propriile mâini. Însă Lenin a gândit altfel. Dorea să păstreze sindicatele pentru a le modifica din interior; pentru a elimina funcţionarii social-democraţi şi pentru a-i înlocui cu funcţionari bolşevici; să înlocuiască o birocraţie rea cu o birocraţie bună. Una rea ​​creşte într-o democraţie socială iar cea bună în bolşevism. Între timp, douăzeci de ani de experienţă au demonstrat idioţienia unui astfel de concept. În urma sfatului dat de Lenin, comuniştii au încercat toate metodele pentru a reforma sindicatele. Rezultatul a fost egal cu zero. Încercarea de a forma sindicatele proprii a fost, de asemenea, egală cu zero. Concurenţa sindicală între social democraţi şi bolşevici a fost o competiţie a corupţiei. Energiile revoluţionare ale muncitorilor au fost epuizate în acest proces. În loc să se concentreze asupra luptei împotriva fascismului, muncitorii s-au angajat într-o experimentare fără sens în interesul diverselor birocraţii. Masele au pierdut încrederea în sine şi în organizaţiile “acestora”. Acestea s-au simţit înşelate şi trădate. Metodele fascismului, de a dicta fiecare pas al muncitorilor pentru a împiedica trezirea auto-iniţiativei, de a sabota toate începuturile conştiinţei de clasă pentru a demoraliza masele prin nenumărate înfrângeri şi pentru a le face neputincioase – toate aceste metode au fost deja elaborate în douăzeci de ani de muncă în sindicate, în conformitate cu principiile bolşevice.Victoria fascismului a fost astfel una uşoară, deoarece liderii de sindicat şi de partid au pregătit materiale umane capabile să fie echipate în schema fascistă a lucrurilor.

V

De asemenea, la întrebarea parlamentarismului, Lenin apare în rolul de apărător al unei instituţii politice putrede care a devenit un obstacol pentru dezvoltarea politică şi în continuare un pericol pentru emanciparea proletară. Ultra-stângişii au luptat cu parlamentarismului sub toate formele sale. Au refuzat să participe în alegeri şi nu au respectat deciziile parlamentare. Lenin, cu toate acestea, a pus mult efort în activităţile parlamentare, având o importanţă primordială pentru el. Ultra-stânga a declarat că parlamentarismul este de domeniul trecutului, chiar şi ca o tribună pentru agitare şi a văzut în ea nu mai mult decât o sursă continuă de corupţie politică, atât pentru parlamentar cât şi pentru muncitor. Acesta a distrus conştientizarea revoluţionară şi coerenţa maselor prin crearea unor iluzii a reformelor legalislative şi cu alte ocazii parlamentul a fost transformat într-o armă a contra-revoluţiei. Trebuia distrus sau în cazul în care nimic altceva nu era posibil, sabotat. Tradiţia parlamentară jucând un rol în conştiinţa proletară, trebuia să fie combătută. Pentru a obţine efectul contrar, Lenin a folosit un truc ce face o distincţie între instituţiile istorice şi politice de domeniul trecutului. Desigur, susţinea el, parlamentarismul era din punct de vedere istoric depăşit dar acest lucru nu a fost cazul din punct de vedere politic şi oricine va trebui să ţină seama şi de asta. Cineva ar trebui să participe deoarece joacă în continuare un rol politic. Ce argument! Capitalismul, de asemenea, este istoric şi nu politic depăşit. Potrivit logicii lui Lenin, nu este atunci posibil să lupte impotriva capitalismului într-un mod revoluţionar. Mai degrabă un compromis ar trebui să fie găsit. Oportunism, negociere, tranzacţie politică – acestea sunt  consecinţele tacticii lui Lenin. Monarhia, de asemenea, este numai din punct de vedere istoric, dar nu politic, depăşită. Potrivit lui Lenin, muncitorii nu ar avea niciun drept de a elimina monarhia ci ar fi obligaţi să găsească o soluţie de compromis. Aceeasi poveste ar fi adevărată în ceea ce priveşte biserica, de asemenea, numai istoric, dar nu politic. În plus, oamenii aparţin în mase mari de biserică. Ca revoluţionar, Lenin a subliniat că trebuie să fie unde sunt masele. Consecvenţa l-ar obliga să spună, intră în Biserică, este de datoria ta revoluţionară!” În sfârşit, este fascism. Într-o zi, de asemenea, fascismul va fi punct de vedere istoric  absolut dar politic încă în existenţă. Ce este atunci de făcut? A accepta realitatea şi să se facă un compromis cu fascismul. În conformitate cu raţionamentul lui Lenin, un pact între Stalin şi Hitler ar ilustra doar că Stalin este de fapt, cel mai bun discipol al lui Lenin. Şi nu va fi deloc surprinzător dacă în viitorul apropiat agenţii bolşevici vor aplauda pactul între Moscova şiBerlin, ca tactică adevărat revoluţionară. Poziţia lui Lenin cu privire la problema parlamentarismului este doar o ilustraţie adiţională a incapacităţii sale de a înţelege nevoile esenţiale şi caracteristicile revoluţiei proletare. Revoluţia lui este în întregime burgheză, este o luptă pentru majoritate, pentru poziţii guvernamentale, pentru a pune mâna  pe maşina de făcut legii. Acesta, de fapt a crezut ca este important să obţină cât mai multe voturi în campaniile electorale pentru a avea o facţiune bolşevică puternică în parlament, pentru a ajuta la determinarea formei şi conţinutului legislaţiei, pentru a lua parte la conducerea maşinii politice. Nu a observat că parlamentarismului astăzi este doar o cacealma, puterea reală a societăţii burgheze stă în locuri complet diferite; în ciuda tuturor înfrângerilor parlamentare burghezia are  mijloace suficiente pentru  a-şi afirma voinţa sa şi in câmpurile non-parlamentare. Lenin nu a văzut efectul demoralizant al parlamentarismul asupra maselor, el nu a observat otravirea moralei publice prin corupţia parlamentară. Mituiţi, cumpăraţi şi intimidaţi, parlamentarii s-au temut pentru veniturile lor. A existat o perioadă înGermaniaprefascistă când reacţionarii din parlament au putut trece orice lege au dorit, pur şi simplu prin ameninţarea dizolvării parlamentului. Nu a existat nimic mai cumplit pentru politicienii parlamentari decât o astfel de ameninţare, care ar fi presupus sfârşitul veniturilor acestora. Pentru evitarea unui astfel de final ei vor spune da la orice. Şi cum este astăzi înGermania, în Rusia, Italia? Parlamentarii sunt fără opinii, fără voinţă, şi nu sunt nimic mai mult decât slujitorii stăpânilor fascisti.

Nu poate exista nici o îndoială că parlamentarismului este în întregime degenerat şi corupt. Dar, de ce nu a oprit proletariatul de la această deteriorare, a unui instrument politic care a fost odată folosit in folosul acestora? Pentru că a termina cu parlamentarismul printr-un singur act revoluţionar eroic ar fi fost mult mai util şi educativ pentru conştiinţa proletară decât teatrul mizerabil în care parlamentarismul s-a încheiat în societatea fascistă. Dar o astfel de atitudine a fost în întregime străină la Lenin, după cum este străina astazi lui Stalin. Lenin nu a fost preocupat de eliberarea muncitorilor din robia lor mentală şi fizică şi a auto-alienării umane. Întreaga lui problemă a fost nimic mai mult decât o problemă de putere. Ca un burghez, se gândea în termeni de câştiguri şi pierderi, mai mult sau mai puţin, de credit şi debit; Toate calculele lui de afaceri se preocupau doar cu lucrurile exterioare: cifrele membrilor de partid, numărul de voturi, numărul de locuri în parlament, pozitiile de control. Materialismul lui este un materialism burghez, care se ocupă cu mecanisme, nu cu fiinţe umane. El nu este cu adevărat în stare sa gândească în termeni socio-istorici. Parlamentul pentru el este parlament; un concept abstract într-un vid, ce deţine o semnificaţia egală în toate naţiunile, în orice moment. Desigur, el recunoaşte că parlamentul trece prin diferite etape şi subliniază acest lucru în cadrul discuţiilor sale însă acesta nu işi foloseşte cunoştinţele în propria sa teorie şi practică. În polemicile sale pro-parlamentare se ascunde în spatele parlamentelor timpurii capitaliste, în faza ascendentă a capitalismului pentru a nu rămâne fără argumente. Pe scurt acesta decide că politica este arta posibilului. Cu toate acestea, politica pentru muncitori este arta revoluţiei.

VI

Rămâne să ne ocupam de poziţia lui Lenin cu privire la problema compromisului. În timpul primului război mondial, democraţia socială germană s-a vândut burgheziei. Cu toate acestea, împotriva voinţei sale ea a moştenit revoluţia germană. Acest lucru a fost posibil în mare parte cu ajutorul Rusiei, care a avut partea sa în uciderea  mişcării consiliilor germane. Puterea care a căzut în poala democraţiei sociale nu a fost utilizată pentru nimic. Democraţia Socială a reînnoit pur şi simplu vechea politică de colaborare de clasă, mulţumiţi cu împărţirea puterii asupra muncitorilor cu burghezia în perioada de reconstrucţie a capitalismului. Muncitorii germani radicali au contracarat această trădare cu acest slogan: “Nici un compromis cu contra-revoluţia”. Aici a fost un caz concret, o anumită situaţie, cerând o decizie clară. Lenin, în imposibilitatea de a recunoaşte problemele reale ale acestei mize, a făcut de la această întrebare specifică o problemă generală. Cu aerul unui general şi infailibilitatea unui cardinal a încercat să-i convingă pe ultra-stângişti, ca sunt o datorie revoluţionară compromisurile cu adversarii politici, în toate condiţiile.  Dacă astăzi cineva  citeşte acele pasaje în pamfletul lui Lenin care se ocupă cu compromisurile, este înclinat să compare comentariile lui Lenin din 1920 cu actuala politică a lui Stalin în privinţa compromisurilor. Nu există nici un  un păcat de moarte al teoriei bolşevice care să a nu devină realitate bolsevică sub Lenin. Potrivit lui Lenin, ultra-stânga ar fi fost dispusă să semneze Tratatul de la Versailles. Cu toate acestea, Partidul Comunist, în continuare în conformitate cu Lenin, a făcut un compromis şi a protestat împotriva Tratatului de la Versailles în colaborare cu hitlerişti. “Bolşevismul Naţional” propagat în anul 1919 înGermaniade către stânga Lauffenberg, a  fost, în opinia lui Lenin, “o absurditate strigătoare la cer”. Dar Radek şi Partidul Comunist din nou, în conformitate cu principiul lui Lenin, a încheiat un compromis cu naţionalismul german şi au protestat împotriva ocupaţiei bazinului Ruhr şi l-au celebrat pe eroul national Schlageter.

Liga Naţiunilor a fost, folosind cuvintele lui Lenin, “o bandă de tâlhari şi bandiţi capitalişti”, pe care muncitorii trebuie să o combată până la capăt. Cu toate acestea, Stalin, în conformitate cu tactica lui Lenin, a făcut un compromis cu aceşti bandiţi şi URSS a intrat în Ligă. Conceptul de “volk” sau “popor” este în opinia a lui Lenin o concesie penală către ideologia contra-revoluţionară a micii burghezii. Acest lucru nu a împiedicat leniniştii, pe Stalin şi Dimitrov, de la a face un compromis cu micii burghezi, în scopul de a lansa ciudatul “front popular”. Pentru Lenin, imperialismul a fost cel mai mare duşman al proletariatului mondial şi împotriva sa toate forţele au trebuit să fie mobilizate. Dar Stalin, din nou, într-o manieră leninistă adevărată, este destul de ocupat cu prepararea unei alianţe cu imperialismul lui Hitler. Este necesar să se ofere mai multe exemple? Experienţa istorică ne învaţă că toate compromisurile între revoluţie şi contra-revoluţie pot servi numai acesteia din urmă, conducând  doar la falimentul mişcării revoluţionare. Toată politica compromisului este o politică a falimentului. Ceea ce a început ca un compromis cu social-democraţia germană si-a găsit sfârşitul său în Hitler. Ceea ce Lenin a justificat ca un compromis necesar si-a găsit sfârşitul său în Stalin. În diagnosticarea non-compromisului revoluţionar ca o fiind “o boală infantilă a comunismului”, Lenin suferă de această boală bătrână a oportunismului sau de pseudo-comunism.

VII

Dacă cineva se uită cu ochi critici la imaginea bolşevismului oferită de pamfletul lui Lenin, următoarele puncte principale pot fi recunoscute ca nişte caracteristici ale bolşevismului:

1. Bolşevismul este o doctrină naţionalistă. Iniţial, şi în esenţă, concepută pentru a rezolva o problemă naţională, aceasta a fost ulterior ridicata la o teorie şi practică a domeniului de aplicare internaţională şi o doctrină generală. Caracterului său naţionalist vine la lumină de asemenea, în poziţia sa cu privire la lupta pentru independenţă naţională a ţărilor suprimate.
2. Bolşevismul este un sistem autoritar. Vârful piramidei sociale este punctul cel mai important şi determinant.  Autoritatea este realizată printr-o persoana atotputernică. În mitul liderului, idealul  personalităţii burgheze este  sărbătorit  spre triumful său cel mai înalt.
3. Organizatoric, bolşevismul este foarte centralist. Comitetul central este responsabil pentru toate iniţiativele, conducerile, instrucţiunile, comenzile. Ca şi în statul burghez, membrii conducerii organizaţiei joacă rolul burgheziei, rolul unic al muncitorilor este să se supună ordinelor.
4. Bolşevismul reprezintă o politică de putere. Exclusiv interesat de puterea politică, acesta nu este diferit de formele de guvernare în sensul tradiţional burghez. Chiar şi în organizarea propriu-zisă nu exista auto-determinare a membrilor. Armata serveşte partidului ca un exemplu foarte bun de organizare.
5. Bolşevismul este dictatură. Lucrează cu forţă brută şi măsuri teroriste, acesta direcţionează toate funcţiile sale spre suprimarea tuturor opiniilor şi instituţiilor non-bolşevice. “Dictatura proletariatului” este dictatura unei birocraţii sau a unei singure persoane.
6. Bolsevismul este o metodă mecanicistă. Aspiră la automatizarea coordonării si conformităţii asigură un punct de vedere tehnic şi totalitarismul cel mai eficient ca un obiectiv de ordine socială. Economia “centralist-planificata” confundă conştient tehno-organizarea cu problemele socio-economice.
7. Structura socială a bolşevismului are un caracter burghez. Acesta nu elimină sistemul de salarizare şi refuză auto-determinarea proletară asupra produselor muncii. Acesta rămâne în mod fundamental interiorul cadrului clasei ordinii sociale burgheze. Capitalismul se perpetuează.
8. Bolsevismul este un element revoluţionar numai  în cadrul revoluţiei burgheze. Incapabil de a realiza sistemul sovietic, nu este astfel în măsură să transforme în esenţă structura societăţii burgheze şi a economiei sale. Aceasta stabileşte nu socialismul, ci capitalismul de stat.
9. Bolşevismul nu este o punte care duce în cele din urmă la o societate socialistă. Fără sistemului sovietic, fără revoluţia radicală totală a oamenilor şi a lucrurilor, nu poate îndeplini cele mai importante din toate cererile socialiste care trebuie să se încheie auto-alienarea capitalistă. Ea reprezintă ultima etapă a societăţii burgheze şi nu primul pas spre o noua societate.

Aceste nouă puncte reprezintă o opoziţie de nedepăşit între bolşevism şi socialism. Demonstrează cu toată claritatea necesară caracterul burghez al mişcării bolşevice şi relaţia sa apropiata de fascism. Naţionalism, autoritarism, centralism, dictatura liderului, politici de putere, teroarea-statului, dinamica mecanicistă, incapacitatea de a socializa – toate aceste caracteristici esenţiale ale fascismului au fost şi sunt existente în bolşevism. Fascismul este doar o copie a bolşevismului. Din acest motiv, lupta împotriva fascismului trebuie să înceapă cu lupta împotriva bolşevismului.

In ultimele zile, revoltele au cauzat in unele zone ale Londrei stricaciuni semnificative vitrinelor magazinelor, caselor si masinilor. Din stanga, auzim permanenta jelire ca saracia a cauzat asta. Din dreapta, ca gangsterii si elementele anti-sociale profita de aceasta tragedie. Ambele opinii sunt adevarate. Jafurile si revoltele vazute asa cum au avut loc in ultimele zile sunt un fenomen complex si au multe influente.

Nu este o intamplare ca revoltele au loc acum, cand plasele de sprijin pentru defavorizatii din Anglia sunt retrase iar oamenii sunt lasati sa cada in abis, loviti in timp ce cad de bastoanele politiei metropolitane. Cu toate astea, nu ar trebui sa existe scuze pentru incendierea caselor si terorizarea oamenilor muncii. Oricine face acest lucru nu are o cauza care sa merite sa fie sustinuta.

Furia din cartiere este ceea ce este, urata si necontrolata. Dar nu imprevizibila. Anglia si-a ascuns problemele sociale de decade, imprejmuindu-le cu pichetarea brutala a oamenilor inarmati. Crescand in cartiere, inseamna adesea sa nu le mai parasesti niciodata decat daca te afli in spatele dubei de politie. In anii 1980 aceleasi probleme au fost in Toxteth. In anii ’90 acestea au cauzat revoltele din Poll Tax. Iar acum apare acelasi lucru – pentru ca problemele nu doar ca au ramas dar ele s-au si agravat.

Hartuirea si brutalitatea politiei sunt parte din viata de zi cu zi in cartierele de peste tot din Regatul Unit. Sistemul beneficiilor din care abia poti trai a intrat in declin si a fost retras. In Hackney, lucratorilor sociali care isi au activitatea pe strazi si provin din aceste cartiere, cunosc copiii de acolo si care ar putea sa lucreze cu ei asupra problemelor pe care le au, li s-a spus ca nu vor mai fi platiti. Chiria creste si slujbele platite de stat, care aduceau banii in aceste zone au fost reduse in numele unei schimbari catre neplata functiilor in ‘big society’ (N.B. – ‘Big society’ este un concept adus in discutie de catre conservatorii din Marea Britanie inca din anul 2010. Prin ‘big society’ se doreste inlocuirea beneficiilor sociale oferite de guvernul britanic cu munca voluntara si actiuni de caritate). Oamenii care intotdeauna au avut foarte putin, acum nu mai au nimic. Nimic de pierdut.

Si rolul avut de media in toate acestea nu ar trebui diminuat. Cu toata vorbaraia din jurul “pasnicului protest” care a precedat evenimentele din Tottenham, media nu ar fi atins acest subiect daca tot ce s-ar fi intamplat ar fi fost o noapte de veghe langa sectia de politie. Violenta politiei si protestele impotriva acesteia au loc in mod frecvent. Insa doar atunci cand cealalta parte raspunde cu violenta (asupra unor tinte legitime sau nu) media ii acorda o oarecare importanta.

Asadar, nu ar trebui sa fie o surpriza ca oamenii care traiesc o viata in saracie si violenta au recurs in cele din urma la razboi. Nu ar trebui sa fie o surpriza ca acei oameni fura televizoare scumpe a caror valoare acopera chiria lor pe cateva luni si lasa pe rafturi cartile pe care nu le pot valoriza. Pentru multi, aceasta este singura forma de redistributie economica pe care o vad, in timp ce ei continua sa caute fara rezultat un loc de munca.

S-a facut mare caz in legatura cu faptul ca cei revoltati is ataca “propriile comunitati”. Dar revoltele nu apar dintr-un vid social. Revoltele din anii optzeci  au tins sa fie indreptate spre un scop mai precis, evitand inocentii si concentrandu-se spre tinte mai reprezentative pentru oprimarea de clasa si de rasa: politia, sectiile de politie si magazine. Ce s-a intamplat de atunci? Guverne consecutive au actionat in mare masura pentru a distruge orice fel de notiune legata de identitatea si solidaritatea clasei muncitoare. Este atunci o surpriza ca acesti revoltati se intorc impotriva altor membrii ai clasei noastre sociale?

Solidarity Federation are la baza rezistenta prin lupta la locul de munca. Noi nu suntem implicati in jafuri si spre deosebire de acei comentatori de dreapta care reactioneaza pripit sau chiar fata de acei comentatori de stanga, simpatetici dar acuzatori, noi nu ii vom condamna sau scuza pe aceia pe care nu ii cunoastem, pentru ca isi insusesc ceva din bunastarea care li s-a refuzat toata viata.

Dar ca revolutionari, noi nu putem ierta atacurile asupra oamenilor muncii, asupra inocentilor. Arderea magazinelor ce au case deasupra lor sau a mijloacele de transport catre munca, jafurile si toate celelalte sunt un atac asupra noastra si trebuie sa ii opunem rezistenta la fel de puternic ca oricarei masuri politice de “austeritate” a guvernului, preturilor prin care proprietarii ne escrocheaza, sefilor care intentioneaza sa ne fure munca. In aceasta seara si oricat aceasta stare va dura, oamenii ar trebui sa se apere impreuna cand asemenea violente le ameninta casele si comunitatile.

Noi credem ca furia legitima a celor revoltati ar putea fi mult mai puternica daca ar fi directionata catre o forma colectiva, democratica si va cauta sa nu faca victime in randul altor muncitori ci sa creeze o lume libera de exploatarea si inegalitatea inerenta capitalismului

North London Solidarity Federation

Panait Istrati

Dintre aceia care se numesc patrioti si argumenteaza ca acest angajament este generat de un sentiment de atasament fata de locurile natale sau fata de o traditie locala, sunt convins ca cei mai multi au intentii bune. Dar consider ca asumarea de catre ei a patriotismului este o greseala, din motive pe care o sa le redau mai jos.

De altfel, chiar eu ma simt atasat de orasul meu sau de tara in care traiesc pentru simplul fapt ca limba pe care o vorbesc aici este cea in care ma pot exprima cel mai bine, pentru faptul ca pur si simplu aici traiesc iar personele cu care imi petrec timpul impartasesc apartenenta la aceeasi cultura care evolueaza sau se schimba odata cu noi. Oriunde exista comunitati umane se formeaza si o cultura proprie acelor comunitati si inevitabil fiecare dintre noi suntem legati de cultura in care evoluam. Insa atasamentul asta de care vorbesc eu nu este decat ceva legat de confortul meu personal. Nu trebuie sa fac un efort deosebit sa ma adaptez aici asa cum ar trebui sa fac intr-un loc unde, de exemplu, se vorbeste o limba pe care eu nu o stapanesc foarte bine.

Acum, am in vedere doua perspective vatamatoare care reprezinta extensia vulgara a acestui sentiment natural de apartenenta fata de locurile natale si care reprezinta patriotismul:

1. Acest sentiment de apartenenta este, atunci cand e pus la baza unei ideologii, doar egocentrism – sursa a conflictelor in locul cooperarii, a animozitatii in locul intelegerii si convietuirii pasnice, fiind contrar firii sociabile a omului.

2. Adoptarea patriotismul ca mod de manifestare in viata sociala sau politica este daunator libertatii individuale fiind cel mai des invocat pretext pentru perpetuarea abuzurilor puterii si pentru slujirea de catre mase a unor interese contrare acestora.

1. Patriotul este egocentric. El reduce intreaga sa existenta la locul in care s-a nascut accidental si adesea aceasta atitudine este dublata de un complex de superioritate fata de restul lumii. “Este lamentabil cum, ca sa fie un bun patriot, cineva trebuie sa devina inamicul intregii omeniri” remarca filosoful iluminist Voltaire. Patriotul este incapabil sa vada si sa admire alte culturi, alte comunitati sau daca le vede o face cu invidie sau cu dispret.

Nu intamplator patriotismul ca ideologie merge mana in mana cu militarismul sau cultul eroilor: “Eroism la comanda, violenta fara sens si alte prostii dezgustatoare care poarta numele de patriotism – cat de mult ii urasc” afirma Albert Einstein, intr-o epoca in care patriotismul german a fost cauza celei mai mari distrugeri din istoria umanitatii.

Fetisul patriotilor este istoria, o istorie nationala, o interpretare proprie a istoriei, de cele mai multe ori aflata in neconcordanta cu realitatea istorica. O istorie care prezinta un lung sir de barbati ai neamului, salvatori, o istorie care intretine cultul eroilor. Nu vreau sa insist asupra acestui punct dar este evident ca istoria reala este departe de aceasta imagine romantica promovata de patrioti. Evul mediu ca si epoca moderna sunt perioade istorice in care abunda exemple ale abuzurilor clericilor, ale feudalilor, ale claselor privilegiate si nu e nimic eroic in toate astea. Abunda crima, nedreptatea, sacrificiul inutil, astfel incat pot identifica un rau mai mare in interiorul societatii nostre decat un rau din afara. Patriotii, insa, se pricep sa ascunda mizeria sub pres. Ei se raporteaza de cele mai multe ori la o istorie falsificata sau care le convine, ignorand ceea ce nu serveste cauzei lor. Si nu fac acest lucru doar cu istoria. Sentimentele lor sunt usor de ranit. Daca cineva strain va critica societatea lor, ei vor prefera sa mistifice realitatea si sa prezinte o imagine diferita de cea reala. Imi aduc aminte de exemplul copiilor bolnavi de SIDA sau de cei din casele de copii din anii ’90. Intreaga opinie publica romaneasca era mahnita ca occidentul arata cu degetul spre Romania ca fiind tare unde copiii sunt lasati sa moara din cauza unor conditii inumane la care sunt supusi. Patriotii erau revoltati de aceasta imagine iar efortul lor nu tindea spre imbunatatirea efectiva a vietii acelor copii. Acei copii erau doar o rusine, ceva care trebuia ascuns. Nu pot sa nu remarc superficialitatea cu care patriotii privesc viata. Ei ar fi facut totul sa ascunda acei copii de presa din afara si ar fi refuzat orice ajutor extern doar pentru ca acei copii reprezentau o pata de rusine pe obrazul Romaniei. Cereti acum acelei generatii de copii (a celor care au supravietuit) sa fie patriota – de ce ar fi? Pentru patrioti, raul era reprezentat de presa straina si nu de felul in care statul trata acei copii. Patriotimsul te face orb la abuzurile puterii (o sa revin asupra acestei afirmatii).

Atitudine patriotica este contrara evolutiei societatii, o atitudine prin care nu este asumata existenta si nici nu exista o raportarea adecvata la ea, ci este comparabila cu atitudinea unui copil care minte cand considera ca a facut ceva gresit sau incearca adesea sentimentul rusinii fata de propriile actiuni.

2. Patriotismul ca manifestare sociala sau politica este daunator libertatii individuale si este cel mai des invocat pretext pentru perpetuarea abuzurilor puterii si pentru slujirea de catre mase a unor interese contrare lor.

Am aratat mai sus ca istoria nationala, asa cum este prezentata in manualele scolare sau asa cum este prezentata de catre organizatiile de patrioti reprezinta o minciuna. Am aratat si cum aceasta istorie intretine un cult al eroilor, in realitate acesta fiind un mijloc propagandistic. Din acest motiv anti-patriotii sunt si anti-militaristi. Cum as putea sa venerez acest cult al eroilor, al soldatului, cand nu de putine ori de-a lungul istoriei, armata a fost cea care a fost folosita la uciderea propriului popor: 11.000 de morti in revolta taraneasca de la 1907, cand taranii manati de disperare s-au revoltat impotriva nedreptatii; Grivita, 1933 – cand jandarmii au deschis focul asupra grevistilor; decembrie 1989 cand structuri apartinand statului au deschis focul asupra populatiei care cerea libertate. Si as putea sa gasesc multe alte exemple de acest gen.

Daca acelea au fost regimuri autoritare si astfel se explica violenta lor este naiv sa crezi ca altele, orientate dupa alte idealuri, ar fi mai bune si asta pentru simplul fapt ca violenta este inerenta puterii si ajuta la conservarea ei. Aceasta conservare a puterii se face cu binele sau cu forta, prin asumarea patriotismului si obedientei sau prin violenta atunci cand protestul devine o amenintare la adresa puterii. “Cu cat este mai mare statul cu atat mai gresit si crud este patriotismul si cu atat mai mare este suma suferintelor pe care este fondata puterea sa” observa Lev Tolstoi.

Nu intamplator regimurile nationaliste de pretutindeni au in vedere cresterea autoritatii statului. Ele se bazeaza pe diciplina si naivitatea patriotilor pentru conservarea puterii iar in cazul unei opozitii vor apela intotdeauna la forta. Chiar Hermann Goering remarca cu sinceritate ca: “Oamenii obisnuiti nu vor razboi, nici in Rusia, nici in Anglia, nici in America, nici in Germania. Asta e de la sine inteles [...] Tot ceea ce trebuie sa faci este sa le spui ca sunt atacati si sa ii denunti pe pacifisti pentru lipsa lor de patriotism”.

Identificarea acestui dusman exterior este un element comun patriotilor. Patriotii englezi ii dispretuiesc pe francezi si viceversa, patriotii francezi pe germani si viceversa, romanii pe maghiari, s.a.m.d, mentinand un nivel de tensiune, chiar si pe timp de pace, care intretine sentimentul patriotic. Este mandria asta prosteasca ceva pentru care sa merite sa mori sau sa respingi faptul ca si ceilalti au dreptul la viata? Pentru patrioti, da. Pentru ca “patriotismul este dorinta de a ucide si de a fi ucis din motive triviale” Bertrand Russell.

Patriotismul este doar dogma care te trimite la moarte si nu este nimic eroic in aceasta moarte. Ce eroism este de gasit in cazul unui militar ucis, de exemplu, in Irak sau Afganistan, care s-a dus acolo pentru a avea o solda mai mare decat cea pe care o primeste aici si care moare la o varsta tanara intr-un razboi care nu ii apartine? Il face erou o medalie de tinichea pe care o primeste post-mortem? Il face erou faptul ca ucide oameni pe care nici macar nu ii cunoaste? Oameni ca el, cu familii, cu prieteni, care se bucura de viata sau muncesc pentru a se intretine.

Politicienii se vor folosi mereu de patriotism pentru a justifica politici cu care nu esti de acord sau pentru a-si conserva privilegiile sau pentru a te face orb la abuzurile puterii pentru ca “patriotismul inseamna pledoaria pentru jaf in interesul claselor privilegiate ale sistemului particular de stat in care intamplator ne-am nascut” Lev Tolstoi.

Ca un raspuns la toate acestea, patriotii gasesc intotdeauna definitii superficiale pentru patriotism (care evita o analiza mai profunda a ceea ce este patriotismul) sau emotionale (menite sa compenseze lipsa lor de argumente rationale). In plus, cei care au trait inainte de 1989 isi pot aduce aminte cum patriotismul era inoculat prin educatie si prin toate mijloacele propagandistice aflate la indemana statului. Un mijloc de control facil, aflat la indemana puterii – oricare ar fi aceasta, indiferent de eopoca, fie inainte de 1945, fie dupa, fie in prezent.

Din toate aceste motive nu sunt patriot.

***

Multumesc lui GT pentru traducerea in limba germana!

Varianta in limba germana, aici

CUPRINS:

1. Ce înseamna “Mişcarea muncitorească”?

2. Emergenţa anarho-sindicalismului şi Freie Arbeiter Union Deutschlands [Uniunea Muncitorilor Liberi din Germania]

3. Structura anarho-sindicalismului după primul război mondial

4. O alternativă clară la comunismul autoritar: Freie Arbeiter Union Deutschlands

4.1 Diferenţele esenţiale faţă de uniunile centralizate

4.2 Motive ale declinului apartenenţeila Freie Arbeiter Union [Uniunea Muncitorilor Liberi]

4.2.1 Efectele declinului apartenenţei membrilor asupra locului de muncă: consiliile din fabrică şi negocierea acordurilor

4.2.2 Tensiuni şi conflicte în interiorul FAUD

4.3 Anarho-sindicalismul dincolo de locul de muncă

4.3.1 Organizaţiile culturale

4.3.1.1 Gemeinschaft Proletarischer Freidenker [Comunitatea Proletariatului Liber Cugetător] (GpF)

4.3.1.2 Gilde freiheitlicher Bücherfreunde [Societatea Prietenii Carţilor Libertare] (GfB)

4.3.2 Hilfsorganisationen [Organizaţii de ajutor]

4.3.2.1 Reichsverband für Geburtenregelung und Sexualhygiene [Federaţia Reichului pentru Controlul Naşterilor şi Igienă Sexuală] (RV)

4.3.2.2 Schwarzen Scharen [Trupele Negre]

4.3.2.3 Arbeitslosenbewegung [Mişcarea Şomerilor]

4.3.3 Alternativela FAUD

4.3.3.1 Aşezările comunale

4.3.3.2 Mişcarea Vagabond

4.3.4 Organizaţii auxiliare ale FAUD

4.3.4.1 Syndikalistisch-Anarchistische Jugend Deutschlands [Tineretul Anarho-Sindicalist din Germania] (SAJD)

4.3.4.2 Syndikalistischer Frauen Bund [Federaţia Femeilor Sindicaliste] (SFB)

4.3.4.3 Kinderbewegung [Mişcarea Copiilor]

4.4 Sfârşitul FAUD

5 Sindicalismul şi semnificaţia sa

Acest text este tradus din limba engleză după John Carroll: Helge Döhring: Syndikalismus und Anarcho-Syndikalismus in Deutschland. Eine Einführung, in: Jürgen Mümken: Anarchosyndikalismus an der Fulda. Die FAUD in Kassel und im Widerstand gegen Nationalsozialismus und Faschismus, Frankfurt 2004, Verlag Edition AV.

Cuvânt înainte

Textul de mai jos cuprinde o introducere în dezvoltarea sindicalismului german de la începuturile sale – în 1890, până la sfârşitul său ca formă de organizare – la începutul anilor 1960. Accentul în această introducere cade pe perioada de dinainte şi până la 1933, când naţional socialiştii sub Adolf Hitler au ajuns la putere. Sindicalismul şi, în mod special, anarho-sindicalismul sunt mişcări care au fost uitate în mare măsură. Chiar dacă superficial, această schiţă, ar trebui să arate prin concluziile sale, că mişcarea nu a fost întotdeauna aşa obscură şi necunoscută.  Acest fragment nu are ca scop să examineze exhaustiv toate aspectele variate ale anarho-sindicalismului german, ci, mai degrabă, să stârnească curiozitatea şi interesul cititorilor.

1. Ce înseamna “Mişcarea muncitorească”?

Primul lucru care se învaţă atunci când este studiată istoria mişcării muncitoreşti, în Germania precum şi în alte părţi, este că muncitorii erau organizaţi în primul rând, în cadrul aşa numitelor ‘”partide muncitoreşti”. În Germania acestea au luat forma SPD [Social Democraţii moderaţi] şi KPD [Partidul Comunist din Germania]. La o examinare mai amănunţită, o serie de alte partide ne atrag atenţia – de exemplu “Partidul Social Democrat Independent” (USPD) al Rosei Luxemburg sau alte încarnări ale CP – KAPD şi Partidul Socialist al Muncitorilor. Şi astfel, în mod natural, definiţia termenului de “mişcare muncitorească” plasează ferm aceste partide în prim plan. Acelaşi lucru este valabil pentru “Allgemeiner Deutscher Gewerkschaftsbund” – Asociaţia Generală a Sindicatelor din Germania (ADGB). O observaţie mai atentă, însa, ne relevă că aceste instituţii au avut mai puţin de a face cu mişcarea, în cel mai autentic sens al cuvântului, decât cu reglementarea şi disciplinarea mişcării muncitoreşti în beneficiul investitorilor de capital privat sau al statului. Dacă este să vorbim de o mişcare muncitorească autentică, nu putem să vorbim decât de iniţiative la firul ierbii ale proletariatului, care a încercat să promoveze lupta de clasă. În unele cazuri aceste eforturi includ muncitorii social democraţi sau comunişti. De remarcat, totuşi, este cât de repede aceste activităţi au determinat obiecţii din partea liderilor lor din partide şi din sindicate. În contrast cu acestea, noi avem în vedere ideea unei “mişcări muncitoreşti” care se dezvoltă într-o manieră organică şi nu ca răspuns la ordinele venite de la conducerea de partid sau de sindicat, ci mai degrabă ca un produs al activităţilor muncitorilor salariaţi organizaţi şi pe deplin conştienţi de propriile responsabilităţi, evitând organizaţiile centralizate. Considerabil de multă energie şi putere este absorbită în activităţile din jurul conflictelor sectare, a “marilor lideri” şi a producţiei de literatură specializată marxistă dela Bernstainla Lenin. Şi toate acestea, doar pentru a ajunge să realizăm că mişcarea muncitorească, aşa cum este ea definită de aceste grupuri, este paralizată. Pentru cei care ar dori să scurteze calea pentru a înţelege acest lucru fără să piardă nimic din lecţiile importante, ei trebuie doar să privească în trecut, când existau propriu zis mişcări organizate ale clasei muncitoare care transced dogma marxistă şi decepţiile electorale. Germania, în perioada interbelică, are un exemplu de randament al unei mişcări muncitoreşti cu forme independente de organizare, aşezată pe propriile picioare, în primul rând printre sindicaliştii/comuniştii de consiliu şi (anarho) sindicalişti. Aici ne vom concentra pe anarho-sindicalişti, care în Germania au format nu doar o remarcabilă “mişcare de idei”, dar, de asemenea, o recunoscută mişcare de masă a proletariatului, una care a fost în mare măsură uitată.

Cei care încearca să găsească referinţe sau informaţii relevante privind acest subiect printre surse mai puţin mainstream, de la Wolfgang Abendroth sau Karl-Heinz Roth, de exemplu, vor fi dezamăgiţi. Şi totuşi, alături de lucrările de referinţă pe această temă, la autori precum Hans Manfred Bock sau Angela Vogel, pentru a numi doar câţiva, apar o serie de studii locale privind anarho-sindicalismul.

2. Emergenţa anarho-sindicalismului şi Freie Arbeiter Union Deutschlands [Uniunea Muncitorilor Liberi din Germania]

Pentru a ne întoarce la tema centrală a acestei introduceri, ce a fost FAUD? Rădăcinile sale se găsesc în democraţia socială germană care s-a format sub Kaiser. Structura organizaţională centralizată a partidului l-a lăsat vulnerabil în faţa măsurilor restrictive ale lui Bismarck: legea anti-socialistă, care a dizolvat uşor organizaţiile executive. Dupa ce legea socialistă a fost abrogată, unii dintre membrii unor organizaţii social democrate locale au fost reticenţi în a menţine organizaţii centralizate şi aceştia au fost denumiţi: “localişti”. “Localiştii” cuprindeau o minoritate în interiorul mişcării social democrate, însă o minoritate care s-a bucurat de o susţinere considerabilă în capitala Berlin. La început, ei ţineau de mentalitatea lor de partid şi de propriile interpretări marxiste, dar rezoluţiile “revizioniste” ale Congresului SPD dela Erfurtdin 1891 au întarit aspiraţiile localiste pentru formarea unei organizaţii separate. Chiar în anul următor, comisia generală a SPD a organizat un congres în Halberstadt, unde au fost făcute solicitări pentru extirparea fracţiunilor localiste. În 1897, acest eveniment a corespuns prin alăturarea la “centralizarea liderilor de sindicat (shop-stewards) germani”, pentru ca, în 1901, să se reorganizeze în “Freie Vereinigung Deutscher Gewerkschaften “ (FVDG) – Asociaţia Liberă a Sindicatelor din Germania. În următorii ani, conducerea social democrată s-a luptat în van pentru a reintegra complet grupurile localiste, care, conform funcţionarului de partid şi viitorului cancelar Friedrich Elbert, se auto-descriau ca fiind social-democraţi, ca să nu fie comparaţi cu mediile anarhiste. În cele din urmă, un ultimatum a fost stabilit: localiştii puteau accepta conducerea sindicatelor centrale sau să fie daţi afară din SPD. FVDG, care în acea perioadă ajunsese să deţină 16.000 de membri, a pierdut jumătate dintre ei până în 1908. Pentru membrii rămaşi asta a tăiat efectiv cordonul ombilical care-i mai lega de SPD. De acum, mişcarea localistă şi-a dezvoltat propriile concepte despre cum ar trebui răsturnat sistemul social şi cum ar trebui construit unul nou. În timpul acestui proces, localiştii au fost influenţaţi în parte de “Bourses du travail” a mişcării sindicaliste franceze şi de viziunea asupra lumii a lui Raphael Friedeberg, care, de asemenea, respingea atât statul cât şi partidul ca organziaţii centralizate. În acelaşi timp, „Opposition der Jungen” (Tânăra Opoziţie) sub Paul Kampffmeyer tindea spre aceeaşi direcţie din interiorul SPD. Astfel, termenul “sindicalist” a ajuns să îl înlocuiască pe cel de “localist”.

Din acest moment până la primul război mondial, FDVG a menţinut un număr mai degrabă insignifiant de membri, în jur de 8.000 şi a publicat două periodice ale organizaţiei: “Einigkeit” (Unitate) şi “Pionier.” Cam începând cu această perioadă, membrii FVDG au fost şi ei expuşi la antagonsimul cu multe feţe al foştilor lor tovarăşi, care chiar şi-au unit forţele cu cei din conducerea companiilor pentru a-i forţa pe sindicaliştii de la locurile lor de muncă şi pentru a curma în faşă posibilitatea unui “sindicat concurent”. Ca rezultat, localiştii/sindicaliştii au dat faţă cu un alt oponent puternic, în plus faţă de capitalişti. În timp ce sindicatele (uniunile) centrale^[1] făceau mare paradă de zel şi angajament patriotic, sindicaliştii erau persecutaţi de oficialii statului, iar social democraţii li se opuneau pentru vehementa lor poziţie anti-război. Între timp, teoria anarhistă personificată de Proudhon, Kropotkin şi Gustav Landauer devenea populară în Germania.

3. Structura anarho-sindicalismului după primul război mondial

După primul război mondial, FVDG s-a reconstituit. Un mare număr de muncitori dezamăgiţi de susţinerea războiului de către SPD, s-au înghesuit spre organizaţii alternative, printre ele numărandu-se şi FVDG care şi-a înzecit numărul de membri într-un an, atingând aproximativ 60.000. Această organizaţie oferea o formă reala de auto-gestiune muncitorească, care a fost percepută de uniunile centrale ca o ameninţare îndreptata împotriva obiectivelor lor de parteneriat social. Sindicaliştii, împreuna cu comuniştii de consiliu erau sperietoarea social democraţiei, nu doar pentru că atrăgeau un număr mare de noi membri (până la 150.000, prin 1922) dar de asemenea, pentru că ei dezvoltaseră un concept mai concret de organizare şi o teorie viabilă. Acesta s-a manifestat în “Prinzipienerklärung des Syndikalismus” (Declaraţia principiilor sindicalismului) scrisă de, deja teoreticianul în devenire, Rudolf Rocker şi prezentată în 1919 la al XII Congres al FVDG, care a adoptat-o cu câteva modificari.

Spre deosebire de social democraţie, care impunea structura de mediator a partidului peste organizaţiile de la locul de muncă, sindicaliştii recunoşteau pericolul care ar putea rezulta dintr-un asemenea dualism. În consecinţă, ei au lăsat la o parte diviziunea teoretică între economic şi politic cu scopul de a permite proletariatului să se guverneze singur la toate nivelurile. În conformitate cu aceste pretenţii, sindicaliştii au trebuit să se organizeze singuri în toate domeniile vieţii. Societatea era menită să se conducă şi să poarte singură toate responsabilităţile, pentru sine, pentru că “libertatea există doar acolo unde este dusă mai departe cu spiritul de responsabilitate personală”, după cum spunea Rudolf Rocker. Aflaţi în concurenţă cu teoria marxistă, sindicaliştii reţin că economia reprezintă fundamentul esenţial al vieţii sociale şi că efortul de organizare trebuie să se concentreze pe cei doi actori principali din sfera economică: producatorii şi consumatorii.

4. O alternativă clară la comunismul autoritar: Freie Arbeiter Union Deutschlands

Ca urmare a perspectivelor sale teoretice, FVDG a fost rebotezat – “Freie Arbeiter Union Deutschlands” (Sindicatul Muncitorilor Liberi din Germania) în 1910 şi a fost reorganizat în federaţii industriale pe de o parte şi în “Arbeitsbörsen” (Bursa Muncii) pe de altă parte. Federaţiile industriale, în care toţi muncitorii locali din aceeaşi industrie erau organizaţi, erau responsabile de chestiunile legate de locul de muncă şi de conflictele zilnice care apăreau acolo. Arbeitsbörsen reprezenta organizaţiile locale din domeniul educaţiei populare şi a chestiunilor culturale şi era responsabilă  pentru definirea şi diseminarea viziunii anarho-sindicaliste asupra lumii. Aici s-a dat expresie deplină principiilor fundamentale federaliste ale sindicalismului, astfel încât fiecare sindicat local avea dreptul să participe în mod egal cu celelalte la alegerile interne şi să se bucure, tot în mod egal, de acces la resursele economice ale organizaţiilor. Mijloacele de luptă au avut în mare măsura un caracter economic dar FAUD ca sindicat, nu s-a mulţumit să conducă luptele doar pe acest tărâm doar pentru a ceda forţelor politice şi militare ale partidelor şi ale statului. Odată ce proletariatul ar fi atins puterea printr-o grevă generală nu ar mai fi fost posibil să renunţe la ea. Parlamentarismul şi utilizarea formelor statului nu au jucat niciun rol în consideraţiile sindicaliştilor – ordinea politică existentă trebuia înlocuită cu asociaţii libere de producători şi consumatori.
Cu scopul de a realiza tranziţia în sectorul economic pe atât de lin pe cât ar fi fost posibil după etapa revoluţionară, FAUD trebuia să constituie această formă înainte de o grevă generală şi astfel să garanteze controlul asupra fabricilor pentru muncitori. Arbeitsbörsen ar fi fost reformat într-un fel de “birou statistic” cu scopul de a coordona acest proces. Sindicaliştii au făcut ca această viziune să fie concretă şi astfel au oferit o perspectivă realistă pentru o societate socialistă liberă, în timp ce alte organizaţii muncitoreşti urmau exemplul capitalismului de stat al Uniunii Sovietice, au căutat să facă pace cu sectorul privat sau nu au prezentat nicio posibilitate a unei societăţi socialiste. Doar această perspectivă justifică o examinare mai atentă a mişcării sindicaliste.
Spre deosebire de comuniştii de consiliu, sindicaliştii acordau o mare importanţă chestiunii politice de azi, mai degrabă decât să aştepte condiţiile favorabile pentru o revoluţie. Auto-administrarea societăţii solicita ca deprinderile şi abilităţile nesesare acestei sarcini să fie repetate şi exersate. Participarea muncitorilor la luptele zilnice era menită să îi ţină în formă pentru lupta de clasă în general. Mai mult de atât, mici victorii putea da un contur profilului organizaţiei. Într-adevar, după refluxul perioadei revoluţionare din anii 1918-1923, organizaţiile comuniştilor de consilu au fost dizolvate, nefiind capabile să prezinte o perspectivă relevantă şi multe grupuri au avansat către FAUD.

În luptele din tânara Republică dela Weimar, sindicaliştii au jucat un rol important în unele regiuni. FAUD a crescut şi a devenit o organizaţie de masă iar sindicatele locale erau răspandite în toate colţurile ţării, cuprinzând oraşe şi sate. Oameni de toate vârstele au găsit reprezentare în cadrul organizaţiei. Dn cele 12 sectoare ale industriei identificate de FAUD, doar 5 puteau fi acoperite de federaţiile industriale: construcţii, minerit, transporturi, metalurgie şi textile. În locurile unde nu era posibil ca 25 de membri să fie adunaţi laolaltă obligatoriu pentru a constitui o ramură a organziaţiei, a fost fondat un “sindicat al tuturor meseriilor”. Sindicatele locale erau transparente şi bine structurate: un preşedinte, un reprezentant, un auditor şi doi trezorieri erau aleşi să organizeze sarcinile asociate cu finanţele grupului, corespondenţa şi activităţile de agitaţie. Geschäftskommission în Berlin, sub Fritz Kater, a rămas corpul de coordonare executivă şi a fost ales aproximativ la fiecare doi ani la congresul FAUD, care a avut loc şi în Berlin până în 1933. Acest congres a fost cel mai înalt organ de decizie al organizaţiei şi cuprindea delegaţii tuturor sindicatelor locale.

Principala publicaţie a FAUD a fost “Der Syndikalist” (Sindicalistul), care vedea lumina tiparului în fiecare săptămână şi la care erau abonaţi toţi membrii obligatoriu, ceea ce a facut ca distribuţia să fie egală cu numărul de membri. Alături de acest ziar au existat alte periodice, care erau fie produse la nivel regional, fie erau instrumente ale federaţiilor industriale.
Sindicatele locale ale FAUD erau influente în doar câteva zone, printre ele numărându-se Düsseldorf (în special faianţari), Berlin (fabricanţi de cutii) sau în regiunea Ruhr (minerit). Totuşi, uniunile centrale si cele ‘creştine’ deţineau o poziţie dominantă.

4.1 Diferenţele esenţiale faţă de uniunile centralizate

De la baza programatică a FVDG ce consta în principal din punctele sale teoretice de la 1911, se poate observa un contrast clar faţă de uniunile mari. Acestea din urmă cuprindeau organizaţii centralizate, dependente, care administrau fonduri şi determinau legitimitatea grevelor, în anumite momente împiedicând sau spărgând aceste acţiuni. Membrii acestor uniuni erau condiţionaţi să se supună, iar grevele acestor instituţii erau în general acţiuni defensive. Uniunile centrale reprezentau, de asemenea, interese ale mediului de afaceri şi se bazau pe sistemul de reprezentare care le permitea să aibă o voce în gestionarea producţiei. Aceste organizaţii au avut succes şi şi-au păstrat membrii prin beneficiile pe care le ofereau şi care includeau asistenţă medicală, fonduri pentru şomeri şi plăţi care acopereau costurile funerare. Uniunile centrale căutau reformă înăuntrul graniţelor formelor economice capitaliste, promovând vaste politici salariale, aderând la o practică a loviturilor mici şi,împreună cu partidul, elaborau reforme militare. În contrast, sindicaliştii erau organzaţi într-o manieră federală, în care sindicatele locale erau auto suficiente şi permiteau acţiuni independente chiar şi în privinţa grevelor şi a negocierilor. Solidaritatea era cuvântul de ordine al muncitorilor sindicalişti care reprezentau interesele de clasă prin lovituri agresive şi acţiune directă. Spre deosebire de muncitorii din uniune, sindicaliştii plăteau bani doar pentru grevă şi fonduri de ajutor reciproc pentru asistenţă. Aceşti muncitori agitau pentru răsturnarea capitalismului, căutând nu pacea,ci o luptă împotriva clasei antreprenoriale, pledând pentru greve generale în masă şi respingând categoric militarismul.

Dar in doi ani [1923-1925] FAUD a suferit pierderi atât de severe,încât numărul de membri ajunsese la doar o cincime din ceea ce fusese odată. Din cei 20.000-30.000 de membri rămaşi, aproximativ o jumătate dintre ei reprezentau nucleul ideologic angajat al organizaţiei.
4.2 Motive ale declinului apartenenţei la Freie Arbeiter Union [Uniunea Muncitorilor Liberi]

Alături de integrarea clasei muncitoare în societatea burgheză prin intermediul statului bunăstării, conflictele interne de-a lungul timpului din FAUD şi competiţia venită din partea mult mai puternicelor sindicate reformiste, alţi numeroşi factori au intrat în joc rezultând în declinul influenţei anarho-sindicaliste. Agitaţia şi propaganda FAUD erau relativ limitate în raza lor de acţiune, în timp ce cultura proletară a fost absorbită progresiv în mediul burghez. Represiunea statului, mai ales interzicerea FAUD în 1923, creşterea şomajului şi imposibilitatea sindicatului de a integra ideologic şi cultural marele număr de muncitori care s-a alăturat în timpul perioadei revoluţionare a anilor 1918-1923, au contribuit, de asemenea, la această răsturnare de situaţie.

4.2.1 Efectele declinului apartenenţei membrilor asupra locului de muncă: consiliile din fabrică şi negocierea acordurilor

Dilema reprezentată de un aşa declin dramatic în ceea ce priveşte apartenenţa a provocat dezbateri în cadrul organizaţiei, ridicând problema dacă organizaţiile locale ar trebui sau nu să participe în consiliile de fabrică si să iniţieze negocieri contractuale. Asemenea activităţi au fost respinse ca fiind incompatibile cu principiile sindicatului care adera la “acţiunea directă” şi se opunea oricărei forme de cooperare cu conducerea prin politici de reprezentare. Cu toate acestea, sindicaliştii au practicat toleranţa în acestă chestiune în zonele în care îsi păstrasera influenţa, precum Ruhrgebiet sau Rheinland, o politică ce a durat până în 1933. Când sindicatele mai mici ale FAUD au făcut propriu zis acorduri contractuale, acestea nu au fost recunoscute de lege, o chestiune care a fost în cele din urmă adusă în faţa Reichsarbeitsgericht (Curtea Muncii a Reichului), care a hotărât că o organizaţie ale cărei principii pledează pentru lupta de clasă şi revoluţie nu poate negocia sub protecţia legilor muncii din moment ce respinge legitimitatea sistemului juridic ca atare. Cu această decizie, efortul de a câştiga pentru sindicat timp şi spaţiu de manevră nu s-a soldat cu vreun rezultat.
În ceea ce priveşte mandatele pentru recunoaşterea legală a consiliilor de fabrică, celelalte organizaţii muncitoreşti ale FAUD au câştigat timp din moment ce acesta a fost împins la periferie. Totuşi, problema atragerii atenţiei mai multor muncitori si sporirii influenţei sindicaliştilor i-a împins pe membrii activi să caute noi căi şi metode. În orice caz, integrarea muncitorilor în noua formă a “statului social” era mai mult sau mai puţin finalizată şi uniunile centrale îsi păzeau cu râvnă câştigurile. În cele din urmă, sindicaliştii au pus ochii pe sectorul agricol, o dezvoltare surprinzătoare pentru o organizaţie muncitorească industrială. Cu toate astea, în ciuda unei publicaţii centrate pe agricultură: “Dezrobiţi pământul”, iniţiativa nu a ajuns la niciun rezultat care să merite menţionat.
4.2.2 Tensiuni şi conflicte în interiorul FAUD

Partea culturală a organizaţiei a fost consolidată prin tolerarea opiniilor ce au deviat de la principiile declarate ale FAUD şi s-a făcut o încercare de restructurare a organizaţiei într-o manieră care ar fi corespuns acestor schimbări. Centrul de gravitaţie al FAUD s-a mutat dinspre federaţiile industriale, care datau din timpul FVDG, îndreptându-se acum spre Arbeitsbörsen, rezultând astfel o mai mare implicare în sfera culturală. Întrucât schimbările condiţiilor economice şi politice din Germania au apărut în diferite măsuri şi grade, tensiunile din interiorul FAUD s-au intensificat, în principal în privinţa chestiunii legate de reglementarea organizaţiei naţionale. O tabară în cadrul acestui conflict, sesizând cadrul şi efectele noilor condiţii socio-economice cu care se confruntau, a iniţiat reorganizarea în forma unei “unităţi a organizaţiilor” care să preia sarcina coordonării la scară largă. Cealaltă tabară, afectată negativ mai mult de condiţiile perioadei de după război, voia să menţină vechea structură a federaţiilor industriale puternice şi independente. În cele din urmă, s-a pus problema cum să fie reglementată şi executată colectarea fondurilor de grevă care făcuse ca tensiunea să crească.

Potrivit unei decizii a congresului FAUD, Arbeitsbörsen trebuia să asigure şi să organizeze colectarea acestor fonduri. Pentru susţinătorii federaţiilor industriale, acesta a fost un atac decisiv asupra independenţei întregii structuri federale. Această problemă trebuia rezolvată cât mai repede posibil, astfel încât sprijinul semnificativ să poată fi extins spre acei membri care au suferit cel mai mult din cauza marginalizării FAUD. Această cerinţă, a dus la tensiuni de ambele părţi, iar în cele din urmă a rezultat într- o sciziune în federaţia lucrătorilor din construcţii, unul dintre sindicatele pilon ale organizaţiei.
Prin 1927, FAUD a trecut de la un sindicat care pretindea că este o organizaţie anarhistă la a fi o organizaţie anarhistă care pretindea că este un sindicat. Sindicatul nu mai avea la dispoziţie forţa de agitaţie necesară ca să contracareze declinul adeziunilor. Alte organizaţii, reprezentate de comunism de consiliu si anarhsite, precum Federaţia Anarhiştilor Comunişti din Germania (FKAD) eşuaseră dinainte în acest sens. În contrast, uniunile şi-au revenit, parţial ca urmare a hiper inflaţiei de la începutul anilor 1920, parţial ca o consecinţă a ocupaţiei franceze din Ruhr, în 1923, care i-a îndreptat pe muncitori spre aceste organizaţii influente şi recunoscute legal.

4.3 Anarho-sindicalismul dincolo de locul de muncă

Rudolf Rocker, acum deja figura conducătoare atât a sindicalismului german cât şi internaţional, a subliniat în Prinzipienerklärung (Declaraţia de principii a sindicalismului) că socialismul a fost, în final, o problemă culturală. În consecinţă, anarho-sindicaliştii nu s-au limitat la organizarea la locul de muncă ci au luat parte la un număr semnificativ de mişcări, cu scopul de a-şi promova ideile şi de a aborda sarcini economice şi culturale cu metodele lor de auto-organizare şi auto-gestiune. În secţiunile următoare, organizaţiile auxiliare variate ale FAUD, precum şi mişcările alternative asociate, vor fi aduse în discuţie. De importanţă sunt eforturile din partea anarho-sindicaliştilor de a compensa numărul lor aflat în declin, printr-o mare participare în activităţi culturale. Merită atenţie deosebită rolul activ jucat de sindicalişti în “Mişcarea Liber Cugetătorilor” şi în “Societatea Prietenilor Carţilor Libertare” (Gilde freiheitlicher Bücherfreunde), care a fost strâns aliniată cu FAUD. Influenţa anarho-sindicalismului asupra unor variate organizaţii de cântăreţi proletari trebuie încă să mai fie mult cercetată, iar în această lucrare va trebui să ne limităm la a spune că un număr de sindicalişti erau activ angajaţi în Asociaţia Cântareţilor şi Cluburi Glee.

4.3.1 Organizaţiile culturale

4.3.1.1 Gemeinschaft Proletarischer Freidenker [Comunitatea Proletariatului Liber Cugetător] (GpF) 

“Freidenkerbewegung” (Mişcarea Liber Cugetătorilor), cu peste un milion de membri, a fost divizată în numeroase şi diferite direcţii deoarece în cele mai multe cazuri partidele politice au fost în măsură să îsi facă simţită influenţa. Cu toate acestea, Mişcarea Liber Cugetătorilor a unit proletariatul dincolo de liniile tuturor partidelor împotriva puternicei influenţe a bisericii şi, începând cu 1927/1928, sindicaliştii s-au angajat tot mai mult în opoziţie cu maşinaţiunile bisericii prin intermediul Comunitătii Proletariatlui Liber Cugetător (GpF). În locul sistemului cu note, ei au organizat un curs finalizat cu absolvirea în cadrul unei ceremonii menite să îi trimită pe participanţi liberi în lume, unde chestiuni de importanţă generală erau introduse şi discutate. Caracteristica centrală a acestui curs a fost încurajarea membrilor congregaţiei să părăsească biserica. Oricum, membrii KPD au fost dominanţi aici şi s-au folosit de funcţiile de conducere deţinute ca să agite împotriva sindicaliştilor. Colaborarea cu comuniştii autoritarieni a fost subiect al unor serioase dezbateri în interiorul FAUD, însă majoritatea a simţit că este necesar să susţină activ Mişcarea Liber Cugetătorilor în orice formă şi nu au renunţat să îi provoace pe comunişti. Cu toate acestea, influenţa sindicalistă s-a diminuat, în primul rând din cauza controverselor în privinţa unor teme, a dominaţiei funcţionarilor social-democraţi şi a conflictelor dezastruoase dintre membri “pe linie de partid” ai KPD şi a opoziţiei comuniste. Luând toate acestea în considerare, Comunitatea Proletariatului Liber Cugetător a oferit sindicaliştilor doar oportunităţi limitate de extindere.

4.3.1.2 Gilde freiheitlicher Bücherfreunde [Societatea Prietenii Cărţilor Libertare] (GfB)

Prietenii Cărţilor Libertare (GfB), în schimb, a fost fondată de către FAUD în 1927, în asociaţie cu propria organizaţie culturală a sindicatului. Un an mai târziu, GfB-Leipzig s-a constituit ca prima “societate”, iar în1929 adevenit organizaţie naţională, cuprinzând reţele mai largi. Membrilor cotizanţi le era pusă la dispoziţie literatură sindicalistă şi puteau comanda cărţi. Filialele locale ale societăţii organizau sesiuni de lectură, producţii de teatru şi concerte la care participau figuri importante ca Erich Mühsam, Rudolf Rocker, Emma Goldman, Helene Stöcker, Bruno Vogel şi Theodor Plivier. Organul de presă al GfB era lunara iar mai târziu trimestriala revistă “Besinnung und Aufbruch” [Cunoştinţă şi avânt] în care Rudolf Rocker a publicat primele extrase ale lucrării sale “Decizia Vestului”.

Apartenenţa a crescut rapid dupa 1928 la un total naţional de 1.250 de membri în 1931. Alăturarea simultană ca membru în FAUD nu era obligatorie şi, per total, GfB a fost cea mai de succes încercare de a opri declinul sindicatului. Societatea Göppingen din Württemberg, de exemplu, ajunsese la 80 de membri în şase luni de la înfiintarea sa şi era unul dintre grupurile cele mai mari de acest gen. Succesul acestei experienţe poate fi măsurat prin faptul că, după război, societatea a fost reconstruită sub acelaşi nume.

4.3.2 Hilfsorganisationen [Organizaţii de ajutor]

4.3.2.1 Reichsverband für Geburtenregelung und Sexualhygiene [Federaţia Reichului pentru Controlul Naşterilor şi Igienă Sexuală] (RV)

O organizaţie de ajutor înfiintată în 1928 spre beneficiul tinerelor femei, a muncitorilor şi a familiilor sărace din clasa muncitoare, Federaţia pentru Controlul Naşterilor şi Igienă Sexuală şi-a luat ca obiect de activitate consilierea indivizilor şi a familiilor în utilizarea contracepţiei si avortului şi explicarea implicaţiilor legale. Activiştii distribuiau procedee contraceptive şi ajutau în aranjarea procedurilor de avort. În îndeplinirea misiunii sale, RVfG trebuia să rămână neutră din punct de vedere politic şi religios şi să evite asocierea cu sindicatele, deşi preşedintele acestei organizaţii a fost Franz Gampe, un membru FAUD din Nürnberg. Prin 1930, organizaţia includea 200 de filiale locale, în care participau peste 15.000 de membri.

4.3.2.2 Schwarzen Scharen [Trupele Neagre]

În faţa violenţei politice în creştere şi a măririi numărului atacurilor asupra anarho-sindicaliştilor la întruniri şi demonstraţii de către extremişti de dreapta şi de stânga, o organizaţie adiţională a fost formată ca răspuns. La sfârşitul anilor 1920 s-au format organizaţii luptătoare militante, în principal de către tinerii din Berlin şi Silezia Superioară, care purtau numele generic de “Schwarze Scharen” (Trupele negre), acestea numărând câteva sute de membri la nivel naţional. Aceste grupuri aveau misiunea să protejeze evenimentele publice ale FAUD sau ale organizaţiilor aliate de întreruperile provocate de comunişti şi nazişti. Schwarze Scharen poate fi văzută ca echivalentul anarho-sindicalist al “Reichsbanner” al SPD-ului sau al “Luptătorilor Frontului Roşu” al KPD-ului. Membrii grupului purtau toţi haine negre, unii aveau arme de foc şi adesea erau implicaţi în confruntări fizice.
Schwarze Scharen nu era asociată oficial cu FAUD, ca urmare a protestelor din interiorul sindicatului împotriva militarizării organizaţiei. Din moment ce FAUD oricum nu fusese de la înfiinţarea sa o mişcare pacifistă, aceste formaţii militante erau tolerate şi folosite ca forţă defensivă în multe sfere de acţiune.

4.3.2.3 Arbeitslosenbewegung [Mişcarea Şomerilor]

Deoarece companiile concediau în principal muncitorii anti-capitalişti, cei rămaşi fără muncă s-au organizat repede, en masse, în Consilii ale Şomerilor. Mutarea centrului de putere în interiorul FAUD de la federaţiile industriale înspre Arbeitsbörsen a ajutat la a face posibilă participarea sindicală în această mişcare, din moment ce aceste comunităţi se ocupau şi cu noile condiţii ale pieţei muncii după ce se îndepărtase de mişcarea sindicală.
La ultimul congres din 1932, chestiunea mişcării şomerilor a câştigat un loc alături de temele centrale ale anarho-sindicaliştilor. În multe locuri FAUD participa deja activ la demonstraţiile şomerilor şi organiza acţiuni de ajutor reciproc şi consiliere. Astfel, din versiunea originală a mişcării sindicale, a cărei armă principală era greva, s-a născut o organizaţie orientată spre consum, înarmată cu ameninţarea boicotului.

4.3.3 Alternative la FAUD

4.3.3.1 Aşezările comunale

Având un statut mai puţin stimat în rândurile FAUD erau activităţile “Mişcării Coloniştilor”, deşi din acestea făceau parte personalităţi ca scriitorul Theodor Plivier şi Helmut Klose care se bucurau de respectul membrilor de sindicat.

Conform FAUD, lupta de clasă revoluţionară nu putea fi dusă prin separarea de clasa muncitoare, ci, mai degrabă, prin organizaţii de la locul de muncă aliniate la clasă: puterea monopolurilor industriale putea fi sfărâmată doar din interior de către muncitori. Coloniştii sau asociaţiile comunale erau în contrast cu acest lucru depinzând de bunăvoinţa competitorilor lor capitalişti şi astfel erau destinate eşecului.

Cu toate acestea, proiectele coloniştilor au fost iniţiate pe tot întregul Republicii dela Weimarcu participarea şi ajutorul sindicaliştilor şi al anarhiştilor. În dezbaterea din jurul “chestiunii coloniştilor” un membru al consiliului editorial al “Der Syndikalist” a fost chiar înlăturat din poziţia pe care o ocupa, acesta fiind rezultatul deciziei sale de a publica în continuare articole privind acest subiect, după ce se căzuse de acord că ziarul se va concentra pe luptele de la locul de muncă. A existat teama că FAUD, ca organizaţie de luptă a proletariatului, va degenera, devenind o sectă izolată de populaţia generală. O parte din aceste aşezări erau, în fapt, infiinţate de anarho-sindicalişti şi erau influenţate de idei sindicaliste, printre ele comunele “Pământul Liber” în Düsseldorf, Stuttgart si Barkenhoff, înfiintate cu ajutorul lui Heinrich Vogeler în Worpswede.

4.3.3.2 Mişcarea Vagabond

Mişcarea Vagabond a exercitat o oarecare influenţă asupra anarho-sindicalismului organizat, deşi limitată. Această mişcare s-a extins foarte mult la sfârşitul anilor 1920 şi era organizată în jurul aşa numitului: “Rege Vagabond” – Gregor Gog în “Fraternitatea Internaţională a Vagabonzilor”, in 1927. Gog a organizat primul “Congres Mondial al Vagabonzilor” în Stuttgart, in 1929, un eveniment care a atras atenţia internaţională. Un număr de Marşuri ale Foamei au fost, de asemenea, organizate.

Gog si soţia sa, Anni Geiger-Gog, erau asociaţi apropiaţi ai FAUD şi făceau agitaţie pentru cauza lor în publicaţiile sindicatului. Ca urmare a spectacolelor sale ofensatoare şi a comportamentului sau, Gog a fost ţinta câtorva acţiuni în instanţă, blasfemia fiind printre acuzaţiile care i se aduceau. În contradicţie directă cu opinia majoritară în mişcarea anarho-sindicalistă, Gog ridica lenea la nivel de act revoluţionar. El critica aspru comunismul autoritar în toate formele sale, până când, un tur al Uniunii Sovietice din 1933 l-a făcut să îsi schimbe opinia la 180 de grade.

În lunile care au urmat după întoarcerea sa în Germania, “Regele Vagabond” a ţinut câteva discursuri polemice împotriva anarhismului şi sindicalismului, la evenimente de prin ţară, chiar şi la acelea ale prietenilor de odinioara, denunţând aceste mişcări ca fiind “mic burgheze”. Acestea au fost primite cu sarcasm şi atacuri la persoană în presa sindicalistă.

4.3.4 Organizaţii auxiliare ale FAUD

4.3.4.1 Syndikalistisch-Anarchistische Jugend Deutschlands [Tineretul Anarho-Sindicalist din Germania] (SAJD)

Două organizaţii auxiliare ale FAUD au fost formate pentru beneficiul anumitor grupuri. Tineretul s-a constituit, începând cu 1921, în: “Syndikalistisch-Anarchistische Jugend Deutschlands” (SAJD). Principalele activităţi ale acestui grup erau organizarea de evenimente, drumeţii şi agitaţie pentru cauza anarho-sindicalistă. SAJD era compus  la nivel naţional din câteva mii de tineri, împrăştiaţi de-a lungul întregii Germanii. Tehnic, era independent de FAUD dar era strâns aliniat cu sindicatul, fiind derivat din acesta, SAJD fiind el însuşi un produs al conflictelor interne ale anterioarei organizaţii “Tinerii liberi”, care a fost impărţită între “sindicalişti” şi “individualişti”.

Ziarul oficial al SAJD, “Tânara Umanitate”, era distribuit ca un supliment al publicaţiei FAUD, “Der Syndikalist”. O publicaţie lunară suplimentară – “Tinerii Anarhişti”, a catalizat o nouă rundă de conflicte sectare între fracţiunile individualiste/anti-organizaţionale şi partizanii luptei de clasă organizate, ultimii excluzându-i în cele din urmă pe ceilalţi din SAJD. SAJD s-a apropiat astfel şi mai mult de FAUD, ca rezultat al acestor dezvoltări şi a recunoscut “Prinzipienerklärung des Syndikalismus”, ca linie călăuzitoare pentru membrii săi. Organizaţia de tineret şi-a modelat, de asemenea, structura organizatorică după aceea a FAUD, înfiinţând la nivel regional şi naţional “Birouri de Informare” care corespundeau în mare cu Comitetul pentru Agitaţie şi executiva Geschäftskommission a FAUD.

Din această organizaţie de tineret au ajuns la conducerea FAUD numeroşi membri la sfârşitul anilor ’20 şi la începutul anilor ’30, aşa numita “a doua generaţie” a FAUD, care a urmat generaţiei de dinaintea războiului. Acest grup timpuriu, care era mult mai puternic orientat spre organizarea industrială şi la locul de muncă, a pierdut influenţa în interiorul organizaţiei cu trecerea timpului, în timp ce organizaţia care i-a succedat a întruchipat mai bine căutata sinteză a sindicalismului şi anarhismului.

4.3.4.2 Syndikalistischer Frauen Bund [Federaţia Femeilor Sindicaliste] (SFB)

Femeile au solicitat, de asemenea, o organizaţie specială şi au pus o bază programatică la începutul anilor 1920, făcând apel pentru înfiinţarea la nivel naţional a “Federaţiei Femeilor Sindicaliste” în cooperare cu Geschäftskommission. Cu toate astea, majoritatea grupurilor locale de femei au avut viaţă scurtă.

Problema dacă grupurile de femei reprezită sau nu un sector separat de producţie sau ar trebui organizate în realaţie cu domeniul de consum a fost o sursă de discuţii atât în grupurile de femei între femei, cât şi în sindicat la scara largă. Federaţia Femeilor Sindicaliste, aşa cum era constituită, se concentra pe igiena sexuală, avort şi se percepea pe sine ca un ajutor al muncitorilor grevişti (bărbaţi), organizând boicoturi în acest sens. Aceia care doreau ca grupurile de femei să opereze ca un sector separat de producţie nu au fost capabili să ducă la îndeplinire aceste solicitări.

SFB producea, de asemenea, un periodic: “Der Frauenbund” (Liga Femeilor) care apărea regulat ca o secţie suplimentară a “Der Syndikalist”. În contrast cu alte organizaţii ale femeilor din acea perioadă, femeile din SFB erau în general mândre de rolul lor de mame şi de casnice. Pentru cele mai multe femei sindicaliste, egalitatea dintre sexe nu însemna plasarea egală în faţa “sacrificiilor din fabrică”, ci recunoaşterea şi înălţarea muncii de casnică şi de creştere a copiilor la un nivel egal faţă de alte forme de muncă. Potrivit chiar SFB, aceasta a fost înfiinţată pentru a se confrunta cu problemele specifice ale femeilor, iar femeile angajate în câmpul muncii ar trebui să se organizeze în cadrul federaţiilor industriale existente.
Deşi bărbaţii au fost invitaţi prin Geschäftskommission şi prin Congresul FAUD să asigure infiinţarea de grupuri pentru femei în organizaţiile lor, mulţi au refuzat să participe activ. Femeile au depus numeroase plângeri, chiar punând problema unor veritabile boicoturi venite de la tovaraşii lor bărbaţi. Cu toate acestea, au existat numeroase sfere de acţiune unde respectul reciproc şi solidaritatea au caracterizat cooperarea dintre SFB şi alte organizaţii sindicale. SFB a atins la apogeul său, la nivel naţional, un număr de 800 – 1.000 de membri femei.

4.3.4.3 Kinderbewegung [Mişcarea Copiilor]

Un domeniu suplimentar de activitate pentru FAUD a fost “Mişcarea Copiilor”, o mişcare internă, care era adesea supravegheată de către grupurile de femei. Din 1928 până în 1930, un periodic separat: “Kinderwille” (Voinţa Copiilor) a fost publicat, atingând un nivel de distribuţie de circa 600 de numere în perioada în care a fost publicat.

Scopul era acela de a deschide copiii către conştiinţa de sine, de a forma indivizi cu deprinderi sociale care să internalizeze spiritul de ajutor reciproc şi de solidaritate. Organizaţiile anarho-sindicaliste ale copiilor au subliniat încă o dată dorinţa sindicaliştilor de a aduna la un loc toate domeniile vieţii sociale, într-un unificat element organic. Aceste organizaţii au avut însa, viaţă scurtă.

4.4 Sfârşitul FAUD

FAUD a recunoscut pericolul reprezentat de Naţional Socialism de foarte devreme şi a răspuns pregătindu-se pentru activitate ilegală, în underground. La Congresul FAUD, în perioada Paştelui 1932, au fost stabilite planuri concrete. Geschäftskommission ar fi fost înlăturată la Erfurtşi, de asemenea, asociaţiile locale, dacă, după toate posibilităţile s-ar fi dizolvat înainte ca orice restricţie să fie adoptată. Mici cercuri de încredere ale membrilor FAUD trebuiau să înfiinţeze o reţea care să permită pe viitor operaţiuni la nivel naţional.
În 1933, FAUD a fost interzis şi în luna martie a aceluiaşi an Biroul din Berlin al Geschäftskommission a fost percheziţionat şi un număr de funcţionari au fost luaţi în custodia poliţiei. Membrii de sindicat fie s-au alăturat organizaţiilor din underground, fie au emigrat. Conducerea din underground a FAUD s-a mutat într-un sfârşit din Erfurt la Leipzig. În 1936-37, FAUD şi-a lansat eforturile sale de rezistenţă în timp ce aceia care emigraseră în Spania, s-au reunit pentru a forma Gruppe DAS (Anarho-Sindicaliştii Germani), care a fost un participant activ în revoluţia spaniolă.
După al doilea război mondial, acei anarho-sindicalişti care au rămas în Germania au pus bazele “Federaţiei Socialiştilor Libertari” (FFS), care a înlăturat organizarea industrială în favoarea operării ca o “organizaţie de idei”, ce încerca să răspândească concepte libertare în oraş şi în consiliile de fabrică, precum şi în organizaţiile culturale. FFS a publicat o revistă numită “Societatea Liberă”, care reflecta maturitatea şi experienţa celor mai buni membri ai mişcării. Cele mai multe grupuri FFS s-au auto dizolvat în anii 1950 din cauza incapacităţii lor de a atrage membri mai tineri. Aceia care au rămas, precum Augustin Souchy si Willi Paul înca făceau interviuri şi publicau memorii valoroase. În ultimii ani, un număr de biografii au fost publicate, printre ele aceea a lui Helmut Kirschey, Hans Schmitz şi Kurt Wafner, care erau tineri la începutul anilor 1930.

5. Sindicalismul şi semnificaţia sa  

În speranţa că am demonstrat în mod adecvat semnificaţia anarho-sindicalismului şi conţinutul său, aş dori să adaug următoarele detalii şi observaţii:

Dacă evaluăm anarho-sindicalismul german strict din perspectiva puterii sale numerice putem susţine că FAUD a deţinut o masă solidă pentru o scurtă perioadă de timp, unii pretind că această masă ar fi atins in jur de 150.000 de membri. Dacă vom compara această cifră cu altele ale organizaţiilor muncitoreşti contemporane, vom fi forţaţi totuşi să admitem că, inclusiv în zilele sale de glorie, a fost cu mult în urma adversarilor săi. Organizaţiile sindicale, precum Asociaţia Muncitorească Hirsch-Dunckerist număra câteva sute de mii de membri în rândurile ei, sindicatele creştine cuprindeau peste un million de muncitori şi Asociaţia Generală a Muncitorilor in Germania (ADGB) atingea cu succes un număr de 10 milioane. După propria mărturie, FAUD nu a jucat niciodată un rol major la nivel naţional, la nivel de fabrică.
Aşa că, de ce ar trebui ca cineva să îsi bată capul cu acest subiect? Dintr-un număr de lucrări istorice şi proiecte de cercetare reiese că sindicalismul, în contrast cu vremurile prezente, era bine cunoscut în rândul clasei muncitoare contemporane acelei perioade. Acest lucru pare uimitor, având în vedere dimensiunea redusă a FAUD şi faptul că era lipsit de acces la orice care să amintească de mass-media din zilele noastre.

Aceasta a fost o consecinţă a anti-militarismului consistent al sindicaliştilor şi a neobositei agitaţii de dinainte de primul război mondial, care a fost reţinută de mulţi social-democraţi dezamăgiţi şi a contribuit la primul val de noi membri în lunile care au urmat de la încheierea războiului. Ziarele partidelor muncitoreşti şi a uniunilor centralizate din acea perioadă sunt pline de advertismente şi comentarii denigratoare la adresa organizaţiilor sindicaliste. Funcţionarii acestor grupuri orientate către reformă erau bântuiţi de spectrul sindicalismului, “tumoarea franceză”. Aceşti funcţionari au menţinut ferm în rândurile lor campania împotriva oricărei forme de auto-organizare muncitorească, care a rezultat într-o nemiloasă luptă la nivel de loc de muncă şi care nu poate însemna decât că sindicalismul, în ochii lor, a fost o influentă concurenţă care prezenta o reală ameninţare. Unioniştii mainstream au mers chiar atât de departe încât să solicite să se deschidă focul asupra colegilor grevişti sindicalişti. Mişcarea sindicalistă a fost de asemenea, cunoscută în “Organul Consiliilor Muncitorilor şi Soldaţilor din Germania”, “Consiliul Muncitorilor”, din perioada revoluţionară 1919-1920. Într-adevăr, consiliile muncitoreşti social democrate au simţit nevoia să declare “sindicatele muncitorilor” un “nou abces al mişcării muncitoreşti” în ziarul lor naţional. Potrivit unor surse care oferă detalii, mai mult de 40% dintre participanţii la revoluţia din martie erau sindicalişti, a căror luptă este descrisă, printre alţii, de Erhard Lucas şi Hans Marchwitza. Poliţia politică a Republicii dela Weimarnu a listat sindicaliştii ca fiind organizaţii comuniste, aşa cum fac mulţi istorici şi “cercetătorii în domeniul social” ci le-a dat un statut independent. În informaţiile fotografice colectate de poliţie la începuturile Republicii dela Weimar, un număr de sindicalişti apar lângă “celebrităţi” precum Kurt Tucholsky şi viitorul şef de stat est german Walter Ulbricht.

Mai mult de atât, ar trebui subliniat că mişcarea sindicalistă sau măcar o parte din ea, nu era doar recunoscută în cercurile proeminente dar a fost chiar considerată demnă de a fi sprijinită. Bine cunoscutele activiste pentru drepturile femeii – Helene Stöcker şi Anita Augspurg, au făcut donaţii pentru fondul FAUD pentru Memorialul Landauer din München şi Stöcker a vorbit la evenimente organizate de către Gilde freiheitlicher Bücherfreunde şi a publicat articole în ziarul Federaţiei Femeilor Sindicaliste. Sindicaliştii, în schimb au lăudat-o că fiind o “luptătoare simpatetică, una ale cărei opinii sunt apropiate de ale noastre”. Nu mai puţin, o personalitate ca actorul Alexander Granach a furnizat bani lui Erich Mühsam şi Rudolf Rocker, pentru ajutorarea revoluţionarilor spanioli Durruti şi Ascaso, în luptele lor. Legendarul revoluţionar Nestor Mahno a găsit de asemenea, refugiula Rudolf Rocker. Într-un eseu solicitat de către armata germană, Max Weber identifică sindicaliştii ca fiind cei mai puternici adversari ai militarismului. Chiar şi Lenin menţionează mişcarea sindicalistă germană în lucrarea sa “Statul şi Revolutia”, reţinând figurile conducătoare ale mişcării muncitoreşti, precum Karl Legien, responsabil pentru creşterea acestei “relaţii sângeroase de oportunism”. Este bine ştiut că sindicalismul era cunoscut în cercurile boeme, ale căror figuri proeminente îl includ pe Ernst Toller, Oskar Maria Graf şi Erich Mühsam. Ultimul, un prieten apropiat al lui Rudolf Rocker s-a alăturat FAUD în 1933. Heinrich Vogeler, pictor şi fondator al coloniei de artă “Barkenhoff”, în Worpswede, lângă Bremen, a fost asociat cu mişcările anarhiste şi sindicaliste şi le-a oferit acestora o gospodărie. Nu este, totodată, de mirare că “Herodot” al anarhismului, Max Nettlau, era de asemenea, în strânsă legătură cu mişcarea şi i-a furnizat faimoasei autoare Ricarda Huch material pentru a sa biografie a lui Bakunin. Scriitorul expresionist german Carl Einstein nu a cunoscut sindicalismul până târziu dar a luptat cu anarho-sindicaliştii germani în războiul civil spaniol, făcând parte din Columna Durruti şi producând o excelentă relatare a experienţelor sale. Albert Einstein şi Thomas Mann recunoşteau de asemenea, adevărata nădejde în “Decizia Vestului”, a lui Rudolf Rocker, iar Einstein şi Rocker şi-au adus reciproc laude. Conducători anarho-sindicalişti precum Rocker şi Souchy au fost vorbitori deosebit de populari la universităţi, după al doilea război mondial.

De asemenea, este demn de remarcat că mult înainte că Hannah Arendt să ajungă în mediul academic, mişcarea sindicalistă dezvoltase deja o “Teorie a Totalitarismului”, produs al experienţei şi al unei reţele internaţionale de corespondenţă, mai ales între Emma Goldman, Rudolf Rocker şi Alexander Schapiro. Carierişti politici, incluzând mai târziu primari şi legiuitori şi-au început de asemenea, vieţile lor politice în mişcarea sindicalistă, cel mai cunoscut fiind Herbert Wehner care în cele din urmă a devenit preşedintele partidului SPD.

Sindicaliştii germani au jucat de asemenea, un rol decisiv în reorganizarea mişcării sindicaliste internaţionale după primul război mondial. Reacţionând rapid la înfiinţarea de către comunişti a unei internaţionale a muncitorilor sub conducerea Moscovei, partizanii sindicalismului au înfiinţat “Asociaţia Internaţională a Muncitorilor” (IWA-AIT), în 1922, ca o continuare conştientă a tradiţiei bakuniste a Primei Internaţionale. Rudolf Rocker, Augustin Souchy şi Alexander Schapiro, născut rus – au fost primii la prezidiul organizaţiei, al cărei birou central a fost stabilitla Berlin, până în 1933. La înfiinţarea sa IWA-AIT avea peste un milion de membri. În 1936, doar numărul membrilor spanioli s-a ridicat în jurul cifrei de 1,5 milioane. Pentru un număr mare de muncitori “Prinzipienerklärung des Syndikalismus” a lui Rudolf Rocker, a fost considerat textul de autoritate al mişcării.

Acei germani anarho-sindicalişti care au reuşit sa fugă în Spania, ca urmare a izbucnirii războiului civil spaniol, s-au organizat în Gruppe DAS (anarho-sindicalişti germani) în Catalonia. Gruppe DAS a gestionat corespondenţa rezistenţei underground din Germania şi a scos din funcţiune detaşamentele germane fasciste din Catalonia. Membrii ai acestui grup au luptat de asemenea, împotriva armatelor lui Franco pe front şi deşi mai puţini numeroşi decât Brigăzile Internaţionale comuniste, au fost de aceeaşi importanţă pentru revoluţie şi pentru participanţii la aceasta. Între timp, autorităţile fasciste din Germania, au anticipat atracţia pe care revoluţia spaniolă ar putea să o exercite asupra populaţiei şi i-a plasat pe anarho-sindicaliştii rămaşi în Germania sub observaţie specială.

]]> http://salpetru.wordpress.com/2011/07/05/sindicalism-si-anarho-sindicalism-in-germania-o-introducere/feed/ 0 Anarchos FAUD logo FAUD_Congress 1922 Rudolf-Rocker Der Syndikalist Publicatia "Constinta si avant", aici cu un articol dedicat lui Panait Istrati FAUD demo. Berlin1926 FAUD - Sacco and Vanzetti. 1927 http://salpetru.wordpress.com/2011/03/29/londra-26-martie-protest-impotriva-masurilor-de-austeritate-un-reportaj-in-imagini/ http://salpetru.wordpress.com/2011/03/29/londra-26-martie-protest-impotriva-masurilor-de-austeritate-un-reportaj-in-imagini/#comments Tue, 29 Mar 2011 11:08:13 +0000 salpetru http://salpetru.wordpress.com/?p=358 ]]> 26 martie. Londonezii au iesit in strada pentru a protesta impotriva masurilor de austeritate luate de guvern, la indemnul TUC (Trades Union Congress). Estimarile privind prezenta la acest mars de protest variaza dupa diferite surse de la 250.000 de persoane la 500.000.

Publicatia Freedom, scria pe 9 martie intr-un anunt prin care chema la protest: “Anarhistii au jucat un rol cheie in aceste lupte sustinand ca noi luptam impotriva reducerilor bugetare bazandu-ne pe principiul solidaritatii, actiunii directe si auto-organizarii. Chemam anarhistii, comunistii libertari si muncitorii militanti din toata tara, care sunt de acord cu aceste principii sa ni se alature in aceasta demonstratie pentru a asigura o prezenta vizibila si o alternativa revolutionara la reformismul TUC.”

Sursa fotografiilor: http://www.flickr.com/photos/chrisjohnbeckett/