6. “Despre Anarhism”. Capitolul IV – Cum procedeaza anarhistii

Postat: august 6, 2010 | Autor: salpetru | Filed under: Nicolas Walter | Tags: actiunea directa, actiunea directa non violenta, agitatia anarhista, boicot, colectivism, Commitee of 100, demonstratie, dogmatism, drepturi civile, egalitate, Ferma animalelor, Gandi, George Orwell, Godwin, greava generala, greva, ilegalism, Kabouters, libertarian, libertate, miscarea 22 martie, nesupunerea civila, nihilism, organizare, Paine, Primavara de la Praga, propaganda prin cuvant, propaganda prin fapte, protest, Proudhon, Provos, reforma, Revolutia ungara din 1956, revolutie, sabotaj, SDS, sectarism, sindicalism, sit-down, sit-in, Stirner, Tati si fii, Turgenev, voluntarism, Zengakuren | 1 Comment »

Anrhistii incep prin a gandi si a discuta. Doar putini oameni incep ca anarhisti iar a deveni un anarhist tinde sa devina o experienta confuza ce implica o revolta emotionala si intelectuala. A fi un anarhist lucid este o situatia dificila in mod constant (precum, sa zicem, un ateu in evul mediu); este difícil sa strabati bariera gandurilor si sa convingi oamenii ca necesitatea guvernului (precum si existenta lui Dumnezeu) nu este evidenta, nu este de la sine inteleasa, ci poate fi discutata si chiar respinsa. Un anarhist trebuie sa refaca conceptia asupra unei lumi intregi si o noua modalitate de a se descurca cu ea, de a o infrunta, iar acest lucru este facut de obicei in conversatii cu alti anarhisti sau cu personae ale caraor viziuni se apropie de anarhism, in special in cadrul unor grupari stangiste.

Dupa aceea, chiar si cel mai onest anarhist are contacte cu non – anarhisti, iar asemenea contacte sunt in mod inevitabil o oportunitate de a raspandi idei anarhiste. In familie sau intre prieteni, acasa si la serviciu, oricare dintre anarhistii care nu au o baza filosofica in convingerile lor vor fi influentati de acestia. Nu este o chestiune universala, dar este obisnuit ca anarhistii sa fie mai putin ingrijorati decat alti oameni in legatura cu unele lucruri, precum: increderea in sotiile lor, obedienta copiilor, conformismul vecinilor sau punctualitatea colegilor. Este mai putin probabil ca anarhistii salariati si cetateni, sa faca ceea ce li s-a spus si este mai putin probabil ca anarhistii profesori si parinti sa ii determine pe altii sa faca ceea ce le spun ei. Anarhismul care nu se arata in viata personala este destul de putin credibil.

Unii anarhisti sunt multumiti cu decizia aleasa pentru sine si isi limiteaza opiniile la viata lor personala dar cei mai multi vor sa mearga mai departe si sa ii influenteze si pe altii. In conversatia despre chestiuni sociale sau politice ei vor afisa punctul de vedere libertarian si in lupta asupra chestiunilor publice ei vor sustine solutia libertariana. Dar pentru a determina un impact real este necesara conlucrarea cu alti anarhisti sau conlucrarea in interiorul unui fel de grup politic care asigura o baza permanenta spre deosebire de intalnirile intamplatoare. Aceasta este inceputul organizatiei care duce la propaganda si in final la actiune.

Organizatia si propaganda

Forma initiala a unei organizatii anarhiste este un grup de discutie. Daca acesta se dovedeste a fi viabil, se va dezvolta in doua feluri: va dezvolta legaturi cu alte grupuri si va incepe o activitate largita. Legaturile cu alte grupuri pot duce in final la aparitia unui fel de federatie in cadrul careia se poate coordona activitatea si pot fi preluate si intreprinse actiuni mai ambitioase. Activitatea anarhista, incepe in mod normal cu o forma de propaganda pentru a se trece dincolo de ideea de baza a anarhismului in sine. Exista doua modalitati principale de a facea asta: propaganda prin cuvant si propaganda prin fapte[i].

Cuvantul poate fi scris sau vorbit. In zilele noastre, cuvantul vorbit se face mai putin auzit decat era odinioara, dar intalnirile publice oricum ar fi acestea, in interiorul unei cladiri sau afara, inca reprezinta o metoda viabila de a ajunge direct la oameni. Stadiul final in a deveni anarhist este in mod normal precipitat de unele contacte personale si o intrunire este o buna oportunitate pentru aceasta. Asa precum, a tine intalniri cu specific anarhist, merita totodata frecventate si alte intruniri pentru a pune in vedere un punct de vedere anarhist, fie prin a lua parte la dezbatere, fie prin a le intrerupe.

Cel mai sofisticat vehicol pentru a raspandi cuvantul vorbit este azi, bineinteles, radioul si televiziunea, iar anarhistii au reusit ocazional sa se faca auziti pe unele programe. Dar transmisiunile sunt mai degraba, in realitate, un mediu nesatisfacator pentru propaganda, nefiind potrivite pentru a transmite idei nefamiliare, anarhismul fiind inca o idee nefamiliara pentru cei mai multi ascultatori si telespectatori. Transmisiunile sunt de asemenea, nepotrivite pentru a transmite idei explicit politice, anarhismul fiind probabil cel mai bine promovat prin intermediul moralelor cuprinse in povestioare[ii]. Aceasta este valabil si pentru alte canale media precum cinematograful si teatrul, care pot fi folosite in vederea unei propagande extrem de eficiente, de catre cei care se pricep la asa ceva. Oricum, in general, anarhistii nu au fost capabili sa se foloseasca de toate aceste mijloace precum ar putea spera cineva.

In cele din urma, oricat de eficienta poate fi propaganda prin cuvant, cuvantul scris este necesar pentru a implini mesajul si aceasta a fost si este de departe cea mai comuna forma de propaganda. Ideea societatii fara guvern este posibil sa fi existat nerecunoscuta oficial de secole si aceasta, ocazional, iese la suprafata in cadrul unor miscari populare radicale. Aceasta idee, insa, a fost adusa publicului larg de mii de persoane prin cartile unor scriitori precum: Paine, Godwin, Proudhon, Stirner si altii. Si cand acesta idee a prins radacini si a fost exprimata de grupuri organizate, a luat nastere o avalansa de periodice si pamflete, care raman si azi principala metoda de comunicare in cadrul miscarii anarhiste. Unele dintre aceste publicatii au fost bune, insa cele mai multe au fost mai degraba prost facute, dar toate au avut rolul esential in a face sigur faptul ca miscarea nu s-a inchis in sine ci a mentinut un dialog constant cu lume exterioara. Reiau ideea conform careia, asa cum merita efortul de a produce materiale cu specific anarhist, merita si contributia la periodicele non – anarhiste si scrierea de carti non – anarhiste, pentru a transmite un punct de vedere cititorilor care nu sunt anarhisti.

Dar cuvantul vorbit si scris, desi necesar, nu este niciodata suficient. Putem discuta si putem scrie in termeni generali oricat de mult am dori, dar acest lucru singur nu ne va duce nicaieri. Este necesar sa existe actiune si dincolo de propaganda in sine, in doua feluri: sa fie discutate diferite probleme la timpul potrivit, in asa maniera incat sa aiba efect imediat sau sa fie atrasa publicitatea de catre ceva mai dramatic decat cuvintele simple. Prima modalitate este agitatia, a doua este propaganda prin fapte.

Agitatia este punctul unde o teorie politica intalneste realitatea politica. Agitatia anarhista devine potrivita atunci cand oamenii devin receptivi la ideile anarhiste din cauza unui fel de stres in sistemul de stat: in timpul razboaielor nationale sau a razboaielor civile; a luptelor de clasa din mediu industrial sau agrar; a campaniilor impotriva oprimarii sau scandalurilor publice, si acest stres consista in mod esential din propaganda adusa jos pe pamant si realizabila. Intr-o situatie care determina aparitia constiintei, oamenii nu mai sunt atat de mult interesati de speculatie in genere cat mai degraba in ceea ce propune aceasta. Aceasta este oportunitatea de a arata in detaliu ceea ce este gresit cu actualul sistem si cum ar putea fi indreptat. Agitatia anarhista a fost adesea eficienta, in special in Franta, Spania, unele zone din America latina si in Statele Unite inainte de primul razboi mondial, in Rusia, Italia si China si in Spania in anii 1930, a fost ocazional eficienta in Britania, in anii 1880, la inceputul anilor 1940 si din nou in timpul anilor 1960.

Ideea de propaganda prin fapte este adesea gresit inteleasa, atat de anarhisti cat si de opozantii acestora. Cand sintagma a fost prima data folosita (in timpul anilor 1870)[iii] avea sensul de demonstratii, revolte si rascoale care au fost gandite ca actiuni simbolice menite sa aduca o publicitate utila mai degraba decat succesul imediat. Ideea era ca propaganda insemna nu doar a vorbi despre ceea ce s-ar putea face ci despre stiri actuale in privinta a ceea ce s-a facut. La origini sintagma nu desemna si nu implica violenta, lasand la o parte asasinatele, dar dupa valul de scandaluri provocate de anarhistii individualisti in 1890[iv], propaganda prin fapte a devenit identificata in mod popular cu acte de violenta ale unor persoane si aceasta reprezentare inca nu s-a estompat.

Pentru cei mai multi anarhisti din zilele noastre, propaganda prin fapte este mult mai probabil sa fie non – violenta sau cel putin neviolenta si sa fie impotriva bombelor mai degraba decat in favoarea lor. Propaganda prin fapte a revenit de fapt la intelesul original, desi acum tinde sa ia forme destul de diferite: sit down si sit in[v], organizarea de demonstratii sacaitoare si neortodoxe. Propaganda prin fapte nu trebuie sa fie neaparat ilegala, desi adesea este. Nesupunerea civila este un tip special de propaganda prin fapte care implica o incalcare deliberata si fatisa a legii pentru a aduce publicitate. Multor anarhisti nu le este pe plac acest mod de a actiona deoarece implica de asemenea, invitatia deschisa si deliberata pentru sanctiune, care ofenseaza sentimentele anarhiste cu privire la orice contact voluntar cu autoritatile, dar au existat perioade cand unii anarhisti au gasit in aceasta manifestare o forma utila de propaganda.

Agitatia, in special atunci cand este incununata de succes si propaganda prin fapte, in special atunci cand este ilegala, amandoua reprezinta mai mult decat simpla propaganda. Agitatia incita la actiune, iar propaganda prin fapte implica de asemenea, actiune si aici este punctul in care anarhistii devin activi si anarhismul devine serios.

Actiunea

Schimbarea, de la anarhismul din teorie la apilicarea sa inseamna o schimbare in modul de organizare. Discutiile tipice in cadrul grupului de propaganda, care este deschis la participarea persoanelor din afara grupului si usor de pus sub observatie de catre autoritati si care se bazeaza pe faptul ca membri lui fac ceea ce vor sa faca si nu ceea ce nu doresc sa faca, vor deveni mai exclusive si mai formale. Acesta este un moment care implica un mare pericol, din moment ce o atitudine prea rigida duce la autoritarism si sectarism, iar una prea lejera duce la confuzie si iresponsabilitate. Este de asemenea, un moment care implica un si mai mare pericol, din moment ce anarhismul devine o chestiune serioasa, anarhistii vor deveni si ei o amenintare serioasa la adresa autoritatilor si atunci va incepe cu adevarat persecutia.

Cea mai comuna forma de actiune anarhista este ca agitatia in legatura cu o problema sa devina participare intr-o campanie. Aceasta participare ar putea fi reformista, pentru ceva care nu ar schimba intregul sistem sau revolutionara, in cazul unei schimbari intreprinse in interiorul sistemului., ar putea fi legala sau ilegala sau ambele, violenta sau non – violenta sau doar neviolenta. Ar putea avea o sansa de succes sau ar putea fi lipsita de speranta din start. Anarhistii pot fi influenti sau chiar dominanti intr-o campanie sau pot reprezenta doar unul dintre multele grupuri implicate in campanie. Nu ne ia mult sa ne imaginam o mare varietate de posibile campuri de actiune si de un secol anarhistii le-au incercat pe toate. Forma de actiune cu care anarhistii s-au impacat cel mai bine si care le este tipica, este “actiunea directa”[vi].

Ideea de actiune directa este de asemenea, adesea prost inteleasa, din nou, de catre anarhisti si de catre opozantii lor. Cand aceasta sintagma a fost folosita pentru prima oara (in timpul anilor 1890)[vii] insemna, nu mai mult decat opozitia fata de actiunea “politica” – care este actiune parlamentara si in contextul miscarii muncitoresti, insemna actiunea “industriala”, in special greve, boicoturi si sabotaje, gandite ca o pregatire si repetitii pentru revolutie. Ideea centrala era aceea ca actiunea este intreprinsa nu indirect prin mijlocirea reprezentantilor ci direct de catre oamenii care sunt mult implicati intr-o situatie si pe care o abordeaza frontal, direct si intentioneaza sa obtina cu succes unele masuri, mai degraba decat simpla publicitate.

Acest lucru ar parea suficient de clar dar actiunea directa a fost in realitate confundata cu propaganda prin fapte si in special cu nesupunerea civila. Tehnica actiunii directe a fost practic dezvoltata in cadrul miscarii sindicaliste franceze ca reactie indreptata impotriva tehnicilor mai extreme de propaganda prin fapte. In loc sa devieze toate acestea intr-un gest dramatic dar ineficient, sindicalistii au recurs la actiuni monotone dar eficiente, cel putin in teorie. Insa atunci cand miscarea sindicala a crescut si a venit in conflict cu sistemul din Franta, Spania, Italia, Statele Unite si Rusia si chiar Britania, punctele majore ale actiunii directe au inceput sa semene cu modul in care functioneza actele de propaganda prin fapte. Apoi, cand Gandi a inceput sa descrie ca fiind actiune directa ceea ce era in realitate o forma non – violenta de nesupunere civila, toate cele trei faze au devenit confuze si au inceput sa aibe aceeasi semnificatie, adica orice forma, care implica mai mult sau mai putin activitate politica, care este impotriva legii sau altfel spus, in afara regulilor acceptate de eticheta constitutionala.

Pentru cei mai multi anarhisti, actiunea directa isi pastreaza intelesul original, desi pe langa forma initiala, traditionala a capatat si altele: invadarea bazelor militare sau luarea cu asalt a universitatilor, ocuparea abuziva a caselor sau ocuparea fabricilor. Ceea ce o face atractiva in mod particular pentru anarhisti este ca aceasta este consistent cu principiile libertare si de asemenea, cu sine. Cele mai multe forme de actiune politica ale grupurilor de opozitie urmaresc in general sa castige puterea, unele grupuri folosesc tehnica actiunii directe dar in momentul in care castiga puterea nu numai ca se opresc de la folosirea acestor tehnici dar opresc si alte grupuri sa se foloseasca de ele. Anarhistii sunt in favoarea actiunii directe tot timpul, ei percepand-o ca pe o actiune normala, ca actiune care devine mai puternica si creste cu cat e folosita mai mult, ca actiune ce poate fi folosita sa creeze si de asemenea, sa sustina o societate libera.

Dar exista si unii anarhisti care nu cred in posibilitatea creearii unei societati libere si actiunile lor variaza in consecinta. Una dintre cele mai puternice tendinte pesimiste in anarhism este “nihilismul”. Nihilismul a fost cuvantul pe care Turgenev[viii] l-a creat (in nuvela sa “Tatal si fiii”) sa descrie atitudinea sceptica si batjocoritoare a tinerilor populisti[ix] din Rusia in urma cu un secol, dar care a ajuns sa insemne perspectiva care neaga valoarea, nu doar valoarea statului sau a moralei care prevaleaza ci si pe aceea a societatii si chiar a umanitatii. Pentru nihilistul strict nimic nu este sacru, nici macare el insusi, asadar nihilismul este un pas dincolo chiar si de cel mai profund egoism.

O forma extrema de actiune inspirata de nihilism, este terorismul de dragul terorismului, mai degraba decat pentru razbunare sau propaganda. Anarhistii nu detin monopolul terorii, dar au existat momente cand acesta a fost la moda in unele sectiunii ale miscarii. Dupa experienta frustranta a tinerii unor predici despre o teorie minora intr-o societate ostila sau indiferenta, devine temptant sa ataci societatea fizic. Aceasta actiune poate nu va face multe in privinta ostilitatii dar va sfarsi cu siguranta indiferenta, “lasa-i sa ma urasca atata timp cat se tem de mine” este linia gandirii teroristului. Dar daca perspectiva asasinarii a fost neproductiva, teroare raspnadita la intamplare a fost contra – productiva si nu prea mai este nimic de spus decat ca nimic nu a adus un deserviciu mai mare anarhismului decat linia violentei psihopate care a ales si alege intotdeauna aceasta cale.

O forma mai ingusta de actiune inspirata de nihilism este beomismul, care este un fenomen constant desi numele pare sa se schimbe in functie de manifestare. Si acesta de asemenea, a fost la moda in unele sectiuni ale miscarii anarhiste si de asemenea, si in afara acestora. In loc de a ataca societatea, boemistii renunta la ea, desi, in timp ce traiesc fara sa se conformeze valorilor sociale, ei traiesc de obicei in societate si pe spinarea ei. Multe lucruri neadevarate sunt spuse in legatura cu aceasta tendinta. Cei boemi pot fi paraziti dar acest lucru este valabil si pentru multi alti oameni. Pe de alta parte, ei nu ranesc pe nimeni cu exceptia lor, lucru care nu este valabil pentru multi alti oameni. Cel mai bun lucru care poate fi spus despre ei este ca ei pot face ceva bun distranadu-se si provocand valorile primite intr-un mod ostentativ dar nedaunator. Cel mai rau lucru care poate fi spus despre ei este ca ei nu pot schimba societatea si pot devia energia de la aceasta incercare, care pentru cei mai multi dintre anarhisti reprezinta intreaga ratiune a anarhismului.

Un mod mai consistent si constructiv de renuntare la societate este ca aceasta sa fie abandonata si sa fie infiintata o comunitate auto – suficienta. Aceasta a fost de cand lumea un fenomen larg raspandit, intre entuziastii religiosi din perioada evului mediu, de exemplu, in sepcial in America de nord. Anarhistii au fost afectati de aceasta tendinta in trecut, dar nu mai sunt afectati atat de mult azi si precum alte grupuri stangiste ei mult mai probabil vor cauta sa isi formeze propria comunitate informala, bazata pe o retea de persoane care traiesc si lucreaza impreuna in cadrul societatii, mai degraba decat sa paraseasca societatea. Acest lucru poate fi vazut ca un nucleu al unei noi forme de societatea care creste inlauntrul celor vechi, sau altfel spus ca o forma viabila de refugiu in fata solicitarilor autoritatii, o forma care nu este prea extrema pentru oamenii obisnuiti.

O alta forma de actiune care se bazeaza pe o perspectiva pesimista a cautarii anarhismului este protestul permanent. Conform acestei viziuni, nu exista speranta in a schimba societatea, in a distruge sistemul de stat si in a pune anarhismul in practica. Ceea ce conteaza nu este viitorul, planul strict fata de un ideal fix si elaborarea atenta a unei utopii frumoase, ci prezentul, recunoasterea tarzie a unei realitati amare si rezistenta continua in fata unei situatii urate. Protestul permanent este teoria multor fosti anarhisti care nu au cedat la credintele lor dar care nu mai spera in succesul lor si este de asemenea, practica multor anarhisti activi care isi pastreaza credintele intacte si continua de parca inca ar mai spera la succes dar care stiu, constient sau inconstient, ca nu vor fi martorii acestui succes. Chestiunea in care au fost implicati anarhistii de-a lungul ultimului secol poate fi descrisa ca protest permanent, atunci cand este privita ca posibilitate de a intelege evenimentele din trecut pe baza experientei acumulate, dar este la fel de dogmatic a spune ca lucrurile nu se vor schimba niciodata precum la fel de dogmatic este si a spune ca lucrurile sunt pe cale sa se schimbe si nimeni nu poate spune cand protestul ar putea deveni eficient si cand prezentul s-ar putea schimba brusc in viitor. Distinctia reala este faptul ca protestul permanent este gandit ca o actiune de retragere intr-o cauza lipsita de speranta, in timp ce majoritatea activitatilor anarhiste sunt gandite ca actiune de avangarda sau cel putin de respingere intr-o batalie pe care este posibil sa nu o castigam niciodata si care s-ar putea sa nu se termine niciodata dar pentru care tot merita sa luptam.

Cele mai bune tactici in aceasta lupta sunt toate acele tactici care sunt in concordanta cu strategia generala a razboiului pentru libertate si egalitate, de la schimbarile in viata personala pana la campaniile sociale majore. Anarhistii formeaza aproape intotdeauna o minoritate, astfel incat acestia au posibilitati limitate pe campul de lupta desi au de luptat oriunde exista actiune.

In general cele mai de succes ocazii au fost acelea cand agitatia anarhista a condus la participarea anarhista alaturi de larga miscare stangista, in special in cadrul miscarii muncitoresti dar si in cadrul miscarilor anti – militariste sau chiar a miscarilor pacifiste in tarile ce erau implicate sau care se pregateau de razboi, in cadrul miscarilor umaniste si anti – clericale in tarile religioase, al miscarilor pentru eliberare nationala sau coloniala, pentru egalitate intre rase si sexe, pentru reforma in domeniul justitiei sau a codului penal sau pentru libertati civile in general.

Aceste participari implica inevitabil aliante cu grupuri non – anarhiste si unele compromisuri fata de principiile anarhiste, iar anarhistii care ajung sa fie foarte implicati in aceste actiuni vor fi mereu in pericol de a abandona anarhismul de tot. Pe de alta parte, refuzul de a-ti asuma acest risc inseamna in general sterilitate si sectarism iar miscarea anarhista a reusit sa devina influenta doar atunci cand a acceptat o parte mare din acest risc. Contributia anarhismului in toate acestea este dubla: sa scoata in evidenta scopul unei societati libertariene si sa insiste asupra metodelor libertariene in a-l atinge. Aceasta este de fapt o singura contributie, aceea conform careia cel mai important lucru pe care il putem deduce nu este doar faptul ca scopul scuza mijloacele, ci ca mijloacele detemina sfarsitul, ca acele mijloace inseamna sfarsitul in cele mai multe cazuri. Putem fi siguri de actiunile noastre dar nu si de consecinte.

In trecut cele mai mari oportunitati pentru miscarea cu adevarat substantiala care sa duca la anarhism au existat in cadrul episoadelor sindicaliste militante din Franta, Spania, Italia, America latina, Statele Unite si Rusia si mai presus de toate in cadrul miscarilor revolutionare din Franta, Mexic, China, Rusia si Spania. Mai recent, asemenea oportunitati s-au ivit nu atat in revolutiile violente si autoritare din Asia, Africa si America de sud cat in cadrul miscarilor non – sectare precum “Committee of 100” in Britania[x], miscarea 22 martie din Franta[xi], SDS in Germania de vest[xii], Provos si Kabouters in Olanda[xiii], Zengakuren in Japonia[xiv] si alte diverse miscari pentru drepturi civile, rezistenta la inrolare, puterea studentilor, eliberarea femeilor, ocuparea spatiilor publice si miscarea verde in anumite parti din vest. Dar cele mai agitate episoade dintre toate au fost acelea ale rascoalelor inurectionare radicale, precum acelea din Ungaria in 1956[xv], Franta[xvi] si Cehoslovacia in 1968[xvii], Portugalia in 1974[xviii], Polonia in 1980[xix], iar Britania, cand?

[i] Propaganda prin fapte (sintagma vine din limba franzeza – Propagande par le fait) este un concept care promoveaza violenta fizica impotriva dusmanilor politici ca un mijloc de a inspira masele sa se revolte. Propaganda prin fapte poate lua multe forme dar in cele mai multe cazuri este folosita violenta asupra acelor oameni care sunt vazuti ca o amenintare la adresa clasei muncitoare. Un sustinator timpuriu al propagandei prin fapte este revolutionarul italian Carlo Pisacane (1818 – 1857) care a notat in al sau “Testament Politic” (1857) ca “ideile rasar din fapte si nu invers”. Sintagma “propaganda prin fapte” a fost popularizata de catre anarhistul francez Paul Brousse (1844 – 1912) intr-un articol care purta acest nume si care a fost publicat in august 1877. Propaganda prin fapte a atras nume precum Emma Goldman si Alexander Berkman, acesta din urma fiind implicat in tentativa de a-l ucide pe industriasul Henry Clay Frick in 1892, in urma unui incident in care au fost impuscati mai multi muncitori aflati in greva.

[ii] Poate ca cea mai cunoscuta poveste morala, care scoate in evidenta coruptia sistemelor este distopia “Ferma animalelor” a lui George Orwell (pe numele sau adevarat Eric Arthur Blair – 25 iunie 1903 – 21 ianuarie 1950). Orwell a luptat in razboiul civil spaniol de parte militiilor POUM – CNT si a fost un sustinator al ideilor libertariene. In “Ferma animalelor” autorul nu reproduce doar un sistem totalitar, ideea centrala fiind aceea ca statismul si concentrarea puterii este opusa idealurilor revolutionare.

[iii] Autorul se refera la “Scrisori catre un francez cu privire la criza actuala” (1870), unde Mihail Bakunin (1814 – 1876) afirma urmatoarele: “Trebuie sa ne raspandim principiile, nu prin cuvinte ci prin fapte, pentru ca acestea sunt cele mai populare, cele mai potente si cele mai irezistibile forme de propaganda”.

[iv] NOTA

[v] Sit down (vezi nota 10). Sit in – ul reprezinta forma de protest prin care protestatarii se pozitioneaza intr-o locatie strategica (un restaurant, un birou guvernamental, etc.). Ei raman in acea locatie pana cand sunt inlaturati cu forta, arestati sau pana li se satisfac revendicarile.

[vi] Actiunea directa etse activitatea intreprinsa de catre indivizi sau grupuri pentru a atinge anumite scopuri. Actiunea directa este opusa actiunii indirecte, care se refera la alegeri parlamentare, diplomatie, negociere, etc. Actiunea directa poate include activitati non-violente sau violente. Exemple de actiune directa non-violenta includ: greve, nesupunere civila, sabotaj, graffiti, etc. Retorica lui Martin Luther King sau a lui Mohandas Gandhi au promovat revolutia non-violenta prin actiune directa. In general, actiunea directa etse folosita de catre aceia care cauta sa determine o schimbare sociala

[vii] NOTA

[viii] Ivan Sergeyevich Turgenev (28 octombrie 1818 – 22 august 1883) a fost un scriitor rus. Cele mai cunoscute publicatii ale sale sunt: Schitele unui sportiv, care reprezinta o importanta lucrare a realismului rus si nuvela Tati si Fii, care este recunoscuta ca fiind una dintre cele mai importante lucrari de fictiune ale secolului al – XIX – lea.

[ix] NOTA

[x] n

[xi] n

[xii] n

[xiii] n

[xiv] NOTA

[xv] Revolutia ungara din 1956 a avut loc impotriva dictaturii bolsevice si a ocupatiei sovietice. A inceput in ziua de 23 octombrie, cand studentii satui de conducerea lui Matyas Rakosi au inceput o demonstratie pasnica care s-a transformat intr-o revolutie violenta si care s-a sfarsit printr-un masacru comis de trupele sovietice in 10 – 11 noiembrie 1956. Pierderile de vieti omenesti sunt estimate la circa 2.500 de maghiari si 700 de soldati rusi. Dupa inabusirea revolutiei, aproximativ 200.000 de locuitori au parasit Ungaria.

[xvi] In luna mai a anului 1968, Franta s-a confruntat cu cea mai mare greva generala din lumea occidentala, care a paralizat industria tarii. Aceasta greva este cunoscuta ca fiind prima greva “wildcat” din istorie. In paralel au existat o serie de proteste studentesti. Greva a implicat 11 milioane de muncitori si a durat doua saptamani.

[xvii] In 1968 in Cehoslovacia a existat o perioada de libertate politica. Aceasta perioada este cunoscuta sub numele de “primavara de la Praga” si a inceput atunci cand Alexander Dubcek a venit la putere. Primavara de la Praga a luat sfarsit pe data de 20 august in acelasi an cand Uniunea Sovietica si aliatii sai din pactul de la Varsovia (cu exceptia Romaniei) au invadat tara.

[xviii] NOTA

[xix] NOTA

5. “Despre Anarhism”. Capitolul III – Ce vor anarhistii

Postat: august 4, 2010 | Autor: salpetru | Filed under: Nicolas Walter | Tags: Alexander Sutherland Neil, alienare, anarhism, asociatii muncitoresti, autoritate, birocrati, casatorie, celibat, colective, comitete, comune, consilii, control muncitoresc, cooperative, corporatii, cultura, economie, educatie, educatie non-autoritara, expropriere, familia, federalism, guvern, guverne, iluminism, individ, Jean Jacques Rousseau, Johann Heinrich Pestalozzi, libertarianism, libertarieni de dreapta, libertate, lux si necesitati, Maria Antoaneta, Maria Montessori, marxism, metoda Montessori, morala, munca, natiuni, pedagogie, pedagogie traditionala, Pestalozzi, pluralism, politica, profesionisti, progres, propietate, razboi, recreatie, reforma, revolutia franceza, revolutie, Rousseau, sanatate, scoala, sindicate, sistem politic, societate, societatea bunastarii, soviete, Summerhill, tehnologie | Leave a comment »

Este dificil sa spunem ce vor anarhistii, nu atat pentru ca acestia difera atat de mult dar pentru ca ezita sa faca propuneri detaliate despre un viitor pe care ori nu sunt capabili ori nu vor sa il controleze. La urma urmei, anarhistii doresc o societate fara guvern si o asemenea societate ar varia foarte mult in mod evident de la un timp la altul si de la un loc la altul. Punctul central al societatii pe care anarhistii o vor ar fi acela a ceea ce doresc membri insasi ai societatii. Cu toate acestea, este imposibil sa spunem ce ar dori cei mai multi dintre anarhisti sa vada intr-o societate libera, deoarece trebuie mereu sa isi aminteasca ca nu exista o directie oficiala si de asemenea, nu exista posibilitatea de impacare a extremelor individualismului sau comunismului.

Individul liber

Cei mai multi oameni devin anarhisti incepand sa adoptand o atitudine libertariana asupra vietii private si doresc o posibilitate mai mare de alegere in ceea ce priveste comportamentul personal si relatiile sociale dintre indivizi. Daca individul este atomul societatii, familia este molecula, iar viata de familie poate continua chiar si atunci cand toate constrangerile impuse au fost inlaturate. Cu toate acestea, desi familia s-ar putea sa fie ceva natural, nu mai este necesara, contraceptia eficienta si diviziunea inteligenta a muncii a eliberat umanitatea de posibilitatea limitata de alegere intre celibat si monogamie. Nu mai este nevoie ca un cuplu sa aibe copii iar copiii pot fi crescuti de mai multi sau mai putin de doi parinti. Oamenii pot trai singuri si totusi sa aiba parteneri sexuali si copii, sau sa locuiasca in comune fara parteneriate permanente sau parinti oficiali.

Fara indoiala ca unii oameni vor dori sa practice unele forme de mariaj si ca cei mai multi copii vor fi crescuti intr-un mediu familial, orice s-ar intampla cu societatea, dar ar putea exista o varietate mai larga de aranjamente cu caracter personal intr-o singura comunitate. Cerinta fundamentala este aceea ca femeia ar trebui eliberata de oprimarea barbatului, iar copilul ar trebui eliberat de oprimarea parintilor. Exercitarea autoritatii nu e cu nimic mai buna in microclimatul familiei decat in macroclimatul social.

Relatiile personale din afara familiei ar fi regulate, nu de legi arbitrare sau competitie economica ci de solidaritatea naturala a speciei umane. Aproape toti dintre noi stim cum sa ne purtam cu alti oameni, asa cum vrem sa fim si noi tratati la randul nostru de catre ei, iar respectul de sine si opinia publica sunt de departe o orientare mai buna in actiune decat sentimentul de frica si vinovatie. Unii oponenti ai anrhismului au sugerat ca asuprirea morala a societatii ar fi mai rea decat asuprirea fizica a statului dar un pericol mai mare este cu siguranta autoritatea nereglementata a grupurilor ce vor dori sa preia autoritatea legii in mainile propri[i], grupuri constituite pentru linsaj[ii], bande de talhari sau gasti criminale, adica formele mai rudimentare ale statului, care ies la suprafata atunci cand autoritatea reglementata a statului real este, dintr-un motiv sau altul, absenta.

Dar anarhistii au putine controverse in ceea ce priveste viata privata si nu exista o problema privind acest aspect. La urma urmei, multi oameni si-au format propriul stil de viata, fara sa astepte o revolutie sau orice altceva de acest gen. De toate acestea este nevoie pentru eliberarea individului, adica emanicparea fata de vechile preconceptii si atingerea unui anumit nivel de trai. Problema reala este, insa, eliberarea societatii.

Societatea libera

Intaia prioritate a unei societati libere ar fi abolirea autoritatii si expropierea proprietatii. In locul guvernarii prin reprezentare permanenta, care este subiectul alegerilor ocazionale si in loc de birocrati de cariera, care sunt practic de neclintit din posturile lor, anarhistii doresc coordonarea prin delegati temporari care sa fie subiectul rechemarii imediate din functie si prin experti profesionisti care sunt cu adevarat responsabili. Intr-un asemenea sistem, toate acele activitati sociale care implica organizare ar fi coordonate de catre asociatii libere. Acestea ar putea sa se numeasca “consilii” sau “cooperative” sau “colective” sau “comune” sau “comitete” sau “sindicate” sau “soviete” sau oricum altfel, caci numele lor ar fi irelevant, lucrul important fiind functia lor.

Ar exista asociatii muncitoresti – de la atelire de lucru sau intreprinderi mici, pana la cele mai mari complexe industriale si agricole, pentru a se confrunta cu productia si transportul bunurilor, decizii asupra conditiilor de munca si coordonarea economiei. Ar exista zone acoperite de aceste asociatii, de la cartiere si sate pana la cele mai mari zone rezidentiale, pentru a se confrunta cu viata comunitatii: constructia de locuinte, strazi, deseuri, facilitati. Ar exista asociatii care sa se confrunte cu aspectele sociale ale unor activitati, precum: informarea, cultura, recreatia, cercetarea, sanatatea si educatia.

Un rezultat al coordonarii prin asociatii libere, mai degraba decat prin administratie pe linie ierarhica consacrata, ar fi descentralizarea extrema pe principii federaliste. Acest lucru poate parea un argument impotriva anarhismului dar noi am spune, mai degraba, ca este un argument in favoarea lui. Unul dintre cele mai ciudate lucruri in legatura cu gandirea politica moderna este ca razboiul este pus adesea pe seama existentei a multor natiuni mici cand de fapt cele mai groaznice razboaie din istorie au fost cauzate de doar cateva state mari. Guvernele incearca mereu sa creeze unitati administrative din ce in ce mai largi cand de fapt experienta sugereaza ca cele mai bune sunt cele mici. Colapsul marilor sisteme politice ar fi unul dintre beneficiile cele mai mari ale anarhismului iar tarile ar putea deveni entitati culturale din nou, in timp ce natiunile ar disparea.

Asociatia preocupata de bunastare si proprietate ar avea responsabilitatea cruciala de a se asigura de distributia corecta sau de detinerea in comun si asigurarea ca foloasirea celor detinute in comun sunt impartite corect intre cei implicati. Parerile anarhistilor in legatura cu ce sistem este mai bun sunt diferite si nu exista nicio indoiala ca membrii unei societati libere vor avea opinii diferite si atunci ar depinde de oamenii fiecarei asociatii sa adopte oricare dintre metodele pe care le prefera. Ar putea exista o plata egala pentru fiecare in parte sau o plata in functie de nevoi sau ar putea sa nu existe nicio plata. Unele asociatii ar putea folosi bani pentru tot comertul, altele doar pentru tranzactii mai mari sau complexe. Bunurile ar putea fi cumparate sau inchiriate sau rationalizate sau ar putea fi gratuite. Daca aceasta speculatie ar parea absurda, nerealista sau utopica poate ca ar trebui sa ne gandim si sa ne aducem aminte despre cat de mult detinem in comun deja sau cate lucruri pot fi puse in circulatie gratis.

In Britania, comunitatea detine ceva din industria grea, transporturi aeriene si transport feroviar, feriboturi si autobuze, sisteme de emitere, apa, gaz si electricitate desi platim ca sa ne folosim de ele dar drumurile, podurile, raurile, plajele, parcurile, librariile, locurile de joaca, toaletele, scolile, universitatile, spitalele si serviciile de urgenta nu numai ca sunt detinute de comunitate dar ar putea fi folosite gratuit. Distinctia dintre ceea ce este detinut in privat si ce este detinut in comun si diferenta intre ceea ce ar pute fi folosit in schimbul platii si ce s-ar putea folosi gratuit este arbitrara. Poate parea evident ca ar trebui sa ne folosim fara sa platim de drumuri si plaje dar nu a fost mereu asa si de asemenea, accesul gratis la spitale si univeristati se face doar de un secol. In acelasi fel ne poate parea evident ca ar trebui sa platim pentru transport si carburant dar nu este obligatoriu sa fie asa si nu exista motiv pentru care acestea nu ar trebui sa fie gratis.

Un rezultat al diviziunii egale si al distributiei gratuite a bunastarii spre deosebire de acumularea de proprietati ar fi sfarsitul sistemului bazat pe clase sociale si al proprietatii private. Dar anarhistii vor sa se termine si cu sistemul de clase sociale bazat pe control. Acest lucru ar insemna o vigilenta continua pentru a preveni dezvoltarea birocratiei in fiecare asociatie in parte si mai presus de toate ar insemna reorganizarea muncii fara o clasa manageriala.

Munca

Nevoile primare pentru fiecare persoana in parte sunt legate de hrana, adapost si imbracaminte. Toate acestea fac viata acceptabila. Alte nevoi sunt legate de asigurarea confortului in viitor astfel incat viata sa merite sa fie traita. Activitatea economica primara a oricarui grup uman este productia si distributia lucurilor care satisfac nevoile descrise mai sus si cel mai important aspect al unei societati, in afara de relatiile personale pe care de altfel se si bazeaza societatea, este organizarea muncii. Anarhistii detin doua idei caracteristice despre munca: prima este ca cele mai multe munci pot fi neplacute dar ar putea fi organizate in asa fel incat sa fie suportabile si chiar placute; a doua este ca toata munca ar trebui organizata de acei oameni care presteaza activitatea respectiva.

Anarhistii cad de acord cu marxistii in privinta faptului ca munca in societatea actuala ii alieneaza pe muncitori[iii]. Nu este viata lor ci ceea ce fac ca sa traiasca, viata lor este ceea ce fac in afara muncii lor iar atunci cand muncesc ceva care le face placere nu numesc lucrul respectiv – munca. Acesta este un adevar pentru cele mai multe munci si pentru cei mai multi dintre oameni si acest adevar tinde sa se extinda la multe munci si la multi oameni din toate timpurile. Munca obositoare si repetitiva care trebuie facuta pentru ca plantele si animalele sa creasca, pentru a se asigura functionarea liniilor de productie si a sistemul de transport, sa dai oamenilor ceea ce isi doresc si sa iei de la ei ceea ce nu isi doresc, acest lucur nu ar putea fi desfiintat fara un declin drastic in ceea ce priveste standardele materiale ale vietii, iar automatizarea acestor munci care ar putea sa le faca mai usoare le-ar face si mai repetitive. Dar anarhistii insista ca nu este o solutie sa conditionezi oamenii sa creada ca aceasta situatie este inevitabila si ca ar trebui ca munca sa fie reorganizata astfel incat, in primul rand, oricine este capabil pentru un anumit tip de munca sa faca o parte din munca respectiva si nimeni sa nu petreaca mai mult de cateva ore pe zi in a face acest lucru, astfel incat, sa fie posibil pentru oricine sa alterneze intre diferite tipuri de munca plictisitoare care in acest fel ar deveni mai putin plictisitoare datorita varietatii mai mari. Problema nu se pune doar in legatura cu distributia egala ci si in legatura cu o munca corecta pentru fiecare in parte.

Anarhistii de asemenea, cad de acord cu sindicalistii in privinta faptului ca munca ar trebui coordonata de muncitori. Acest lucru nu insemna ca muncitorii, clasa muncitoare – sau sindicatele sau partidele muncitoresti (acele partide care pretind ca reprezinte clasa munctitoare) – trebuie sa conduca economia si sa detina controlul ultim asupra muncii. Nu insemna nici, la o scala mai mica, ca personalul unei fabrici poate alege manageri sau poate verifica facturile. Insemna pur si simplu, ca persoanele implicata intr-o activitate de munca au controlul direct si total asupra a ceea ce fac, fara niciun sef, manageri sau inspectori. Unii oameni ar putea fi buni coordonatori si se pot axa pe coordonarea muncii dar nu este nevoie ca ei sa aibe putere asupra celor care muncesc. Unii oameni pot fi lenesi sau ineficienti, dar acestia exista oricum si acum. Ideea este ca fiecare sa aibe controlul asupra propriei sale munci atat de mult pe cat este posibil, iar acest control sa existe si asupra propriilor lor vieti.

Acest principiu se aplica la tot felul de tipuri de munci, la munca de pe camp precum si in fabrici, in firmele mari precum si in firmele mici, la munca necalificata precum si la munca calificata, la muncile murdare precum si la profesiile liberale si acesta nu este doar un gest folositor, in a-i face pe lucratori fericiti ci este un principiu fundamental a oricarui tip de economie libera. O obiectie evidenta este aceea ca un control total al muncitorilor ar duce la o competitie intre diferite locuri de munca, care la randul ei ar duce la risipa, la producerea de lucruri nedorite, iar un raspuns evident este ca lipsa totala de control a muncitorilor duce de asemenea, la exaxt acelasi lucru. Lucuruile strict necesare sunt planificate inteligent si in ciuda a ceea ce par sa creada cei mai multi oameni, acest lucru depinde nu de mai mult control exercitat de sus ci de mai multa informatie venita de jos, de comunicare pe orizonatala, nu de comunicare pe verticala.

Multi economisti au fost preocupati de productie, mai degraba decat de consum, cu manufacturarea lucrurilor, nu cu folosirea lor. Atat cei de orientare de dreapta, cat si cei de orientare stangista, doresc toti ca muncitorii sa produca mai mult, ori sa ii faca pe bogati mai bogati, ori sa faca statul mai puternic iar rezultatul este supraproductia, alaturi de saracie, productia in crestere impreuna cu cresterea somajului, blocuri de birouri mai inalte impreuna cu cresterea numarului de persoane fara locuinta, mai multa productie si recolta pe pogon cultivat in timp ce din ce in ce mai multe pogoane sunt lasate necultivate. Anarhistii sunt mai preocupati de consum decat de productie, de folosirea lucrurilor astfel incat sa satisfaca nevoile tuturor oamenilor in locul cresterii profitului si puterii celor bogati si puternici.

Lucrurile necesare si luxul

O societate care are pretentia sa fie decenta nu poate permite exploatarea lucrurilor care sunt strict necesare. Poate fi acceptabil ca obiectele de lux sa fie cumparate si vandute din moment ce avem posibilitatea de a le folosi sau nu, dar lucurile care sunt strict necesare vietii nu mai sunt lucruri pentru care nu exista cerere din moment ce nu avem posibilitatea de a le refuza. Daca exista ceva ce ar trebui retras din comert si astfel din mainile grupurilor exclusiviste, atunci cu siguranta acele lucruri ar fi: pamantul pe care traim, hrana care creste din acesta, casele care sunt construite pe el si toate acele lucruri esentiale care constituie baza materiala a vietii: hainele, uneltele, placerile vietii, carburantii, s.a.m.d. Este de asemenea, evident, ca atunci cand exista o abundenta a lucrurilor ce sunt necesare vietii, acestea ar trebui sa fie la indemana oricui, iar atunci cand exista un deficit al acestora, ar trebui sa existe un sistem prin intermediul caruia, prin consens, lucrurile sa fie rationalizate astfel incat distributia sa fie corecta. Este clar ceva in neregula cu orice sistem in care risipa si lipsurile exista laolalta, in care unii oameni detin mai mult decat au nevoie iar altii nu au nimic.

In primul rand este clar ca prima sarcina a unei societati sanatoase este sa fie eliminat deficitul de lucruri necesare vietii, precum lipsa hranei in tarile nedezvoltate si lipsa locuintelor in tarile dezvoltate, cu ajutorul cunoasterii tehnologice si a resurselor sociale. Daca priceperea si forta de munca disponibila ar fi folosite corespunzator in Britania nu ar exista niciun motiv sa nu fie produsa suficienta hrana si sa nu fie construite suficiente locuinte pentru a hrani si a oferi case intregii populatii. Acest lucru nu se intampla acum pentru ca societatea din prezent are alte prioritati, nu pentru ca este imposibil. Candva a existat asumptia ca este imposibil ca toata lumea sa fie imbracata corespunzator si saracii au fost lasati in zdrente dar acum exista o abundenta de imbracaminte si ar putea exista abundenta in legatura cu orice, de asemenea.

Obiectele de lux, printr-un paradox bizar, sunt de asemenea, lucruri necesare desi nu in sensul de lucruri de baza. A doua sarcina a unei societati sanatoase este sa faca luxul accesibil de asemenea, desi aceasta ar putea fi o societate unde banii ar avea inca o functie utila – furnizat acolo unde nu e distribuit din cauza lipsei absurde a unui sistem in tarile capitaliste sau datorita sistemului inca si mai absurd din tarile comuniste. Ideea esentiala este aceea ca toata lumea ar trebui sa aibe acces neingradit si egal la produsele de lux.

Dar omul nu traieste doar cu paine, chiar daca aceasta e cozonac[iv]. Anarhistii nu ar dori sa vada activitatile recreationale, intelectuale, culturale sau altele de acest gen in mainile societatii, chiar de ar fi cea mai libertariana societate. Si inca mai exista si alte activitati care nu pot fi lasate pe seama indivizilor ce alcatuiesc o asociatie libera ci care trebuie gestionate de societate ca intreg. Aceste activitati sunt cele care alcatuiesc ceea ce s-ar putea numi activitati care tin de bunastare, ajutor reciproc directionat dincolo de familie, prieteni sau locul de munca. Sa luam in considerare in continuare trei dintre acestea.

Societatea bunastarii

Educatia in societatea oamenilor este foarte importanta, deoarece ne ia mult ca sa ne maturizam si sa ne formam abilitati necesare vietii sociale iar anarhistii au fost intotdeauna preocupati de problemele ridicate de educatie. Multi conducatori anarhisti au avut contributii importante la teoria si practica educationala si multi pedagogi reformisti au avut tendinte libertariene, de la Rousseau[v] si Pestalozzi[vi] pana la Montessori[vii] si Neill[viii]. Ideile despre educatie in legatura cu care se credea candva ca sunt utopice sunt acum o parte normala a curriculei in sistemul educational de stat si privat in Britania si educatia este probabil zona cea mai stimulativa pentru anarhistii practici.

Cand oamenii afirma ca anarhia suna bine dar nu va functiona putem sa facem referire la o scoala buna sau la un colegiu, la locurile de joaca sau la un club al tineretului. Dar chiar si cel mai bun sistem educational se afla inca sub controlul oamenilor cu autoritate: profesori, administratori, guvernatori, oficiali, inspectori s.a.m.d. Adultii implicati in orice proces educational sunt obligati sa domine intr-o oarecare masura dar nu este nevoie ca ei, exceptandu-i pe cei ce nu sunt implicati direct, sa controleze acest proces.

Anarhistii vor ca actualele reforme in educatie sa mearga si mai departe. Nu ar trebui doar ca disciplina stricta, severa si pedeapsa corporala sa fie abolite ci acest lucru trebuie sa se extinda la orice forma de disciplina impusa si la toate metodele punitive. Nu ar trebui doar ca institutiile de educatie sa fie eliberate de sub puterea autoritatilor din afara lor ci ar trebui si ca elevii sa fie eliberati de sub puterea profesorilor si a administratorilor. Intr-o relatie sanatoasa dintre profesori si elevi, faptul ca o persoana are mai multe cunostinte decat alta nu reprezinta un motiv ca profesorii sa aiba autoritate asupra invatateilor. Statutul profesorilor in societatea actuala are la baza varsta, puterea, experienta si regulile, dar singurul statut pe care profesorii ar trebui sa il aiba ar trebui sa se bazeze pe cunoastintele lor intr-un domeniu sau altul si pe abilitatea lor de a preda materia si in cele din urma pe capacitatea lor de a inspira admiratie si respect. Lucrul de care este nevoie nu tine atat de mult de ideea ca studentii sa detina puterea, desi acest lucru este un mecanism folositor de a controla puterea profesorilor si a birocratilor, cat de detinerea controlului de catre cei care muncesc, a tuturor celor ce sunt implicati, participa prin munca intr-o institutie de educatie. Ideea centrala este aceea de a rupe legaturile dintre procesul de predare si procesul de guvernare si de a face din educatie un proces liber.

Aceasta ruptura este de fapt vizibila mai mult in sistemul de sanatate. Doctorii nu mai sunt magicieni si infirmierele medicale nu mai sunt sfinte si in multe tari, inclusiv in Britania, dreptul la tratament medical gratuit este acceptat. Lucurul de care este nevoie este ca principiul libertatii sa fie extins de la partea economica la partea politica a sistemului de sanatate. Oamenii ar trebui sa se poata duce la spital fara sa plateasca si de asemenea, oamenii ar trebui sa poata lucra in spitale fara nicio ierarhie. Inca o data, lucrul de care este nevoie este detinerea controlului de catre cei care muncesc, a tuturor celor ce sunt implicati intr-o institutie medicala. Si asa cum educatia este pentru elevi, asa si sistemul de sanatate este pentru pacienti.

Tratarea delincventei a progresat de asemenea, foarte mult dar este departe de a fi un lucru satisfacator. Anarhistii au doua idei caracteristice despre delincventa: prima este cea conform careia cei mai multi dintre asa numitii criminali se aseamana mult cu ceilalti oameni, doar ca sunt mai saraci, mai slabi, mai prosti sau mai ghinionisti; a doua idee este ca aceia care continua sa raneasca alti oameni nu ar trebui sa li se raspunda la fel ci ar trebui sa li se acorde atentie. Cei mai mari criminali nu sunt hotii ci sefii, nu gangsterii ci conducatorii, nu criminalii ci criminalii in masa. O mica parte dintre nedreptati este aratata si pedepsita de catre stat, pe cand marea majoritate a nedreptatilor din societatea prezenta este deghizata si chiar comisa de catre stat. In general, pedeapsa face mai mult rau societatii decat fac infractiunile. Este mai vasta, mai bine organizata si mult mai eficienta. Cu toate acestea, chiar si cea mai libertariana societate ar trebui sa se protejeje in fata anumitor oameni, iar acest lucru ar duce inevitabil la unele masuri de constrangere. Dar tratamentul adecvat al delincventei ar fi parte a sistemului de educatie si de sanatate si nu ar deveni un sistem institutionalizat de aplicare a pedepsei. Ultimul lucru la care s-ar recurge nu ar fi detentia sau moartea ci boicotul sau expulzarea.

Pluralismul

Acesta ar putea functiona altfel.. Unii indivizi sau grupuri ar putea refuza sa se alature societatii sau ar insista asupra neparticiparii in cadrul celei mai bune societati posibile si nu am putea sa ii oprim de la aceasta. In teorie este posibil sa ne putem intretine prin propriile noastre eforturi desi in practica am depinde de comunitate pentru a obtine unele produse si pentru a face schimburi, astfel incat este dificil sa fii pur si simplu autosuficient. O societate colectivista sau comunista ar trebui sa tolereze si chiar sa incurajeze asemenea insule de individualitate. Ceea ce ar fi de neacceptat ar fi indivizii independenti sa incerce sa exploateze munca altor oameni, angajandu-i si platindu-i cu salarii incorecte sau care ar incerca sa faca comert la preturi incorecte. Acest lucru nu ar trebui sa se intample, pentru ca oamenii nu ar munci sau cumpara, in mod normal, in beneficiul altuia si in detrimentul lor si atata timp cat nicio lege nu ar preveni insusirea, nu ar preveni nici expropierea, ai putea sa iti insusesti ceva de la cineva dar acel lucru ar putea sa iti fie luat inapoi. Autoritatea si propietatea ar putea cu greu sa fie reinstaurate de indivizi izolati.

Un pericol mai mare ar veni din partea grupurilor independente. O comunitate separata ar putea exista cu usurinta inlauntrul societatii si aceasta ar putea provoca unele tensiuni serioase in cazul in care acea comunitate s-ar intoarce catre autoritate si propietate, ceea ce ar putea sa o faca mai puternica si mai bogata si ar putea exista o tentatie ca oamenii sa i se alature si sa se separe, in special daca societatea ar trece printr-o perioada grea.

Dar o societate libera ar trebui sa fie pluralista si sa pretuiasca nu doar diferentele minore de opinie in legatura cu modul in care libertatea si egalitatea ar trebui puse in practica ci si deviatiile majore de la teoria libertatii si egalitatii intru totul. Singura conditie ar fi ca niciun om sa nu fie fortat sa se alature unor asemenea tendinte, impotriva vointei lui si aici un anumit tip de presiune autoritara ar trebui sa fie la indemana pentru a proteja chiar si cea mai libertariana societate. Dar anarhistii doresc sa inlocuiasca societatea de masa cu o masa sociala, toti traind laolalta la fel de liberi, precum traieste orice individ in cadrul societatii. Cel mai mare pericol pentru societatile libere, recunoscut ca atare, a fost, nu regresia interna ci agresiunea externa si problema reala care se pune aici, nu este atat cum sa pastram o societate libera sa functioneze, cat mai degraba cum sa o facem sa fie cea mai buna.

Revolutie sau reforma

Anarhistii au sustinut, in mod traditional, o revolutie violenta pentru a infaptui o societate libera dar unii au respins violenta sau revolutia sau pe amandoua. Violenta este atat de adesea urmata de contra violenta si revolutia de contra revolutie. Pe de alta parte, putini au sustinut reforme simple, realizand ca atata timp cat sistemul autoritar si propietatea exista, schimbarile superficiale nu vor ameninta structura de baza a societatii. Dificultatea in care ne aflam este ca ceea ce isi doresc anarhistii este revolutionar dar o revolutie nu va conduce cu necesitate sau doar probabil la ceea ce anarhistii doresc. Acesta este motivul pentru care anarhistii au tins sa recurga la actiuni disperate sau sa ajunga intr-o stare de decadere, intr-o activitate lispsita de speranta.

In practica, multe dispute dintre anarhistii reformisti si cei revolutionari sunt lipsite de substanta, din moment ce, doar cel mai salbatic revolutionar refuza sa accepte reforme si doar cel mai domol reformist refuza sa accepte revolutii si toti revolutionarii stiu ca munca lor va duce in general la nu mai mult decat reforma si toti reformistii stiu ca munca lor va duce in general la un fel de revolutie. Ceea ce isi doresc multi anarhisti este o presiune constanta, de toate tipurile, care sa duca la schimbarea individului, formarea de grupuri, reforma institutiilor, rascoala si distrugerea autoritatii si propietatii. Daca acest lucru se intampla fara sa cauzeze probleme, am fi incantati dar acest lucru nu s-a intamplat niciodata si probabil nici nu se va intampla. In final, este necesar sa fie confruntate fortele statului din regiune, la serviciu si pe strazi si daca statul este infrant, este si mai necesar sa se lucreze asupra prevenirii infiintarii unui nou stat si sa se inceapa constructia unei societati libere in schimb. Exista un loc pentru oricine in acest proces si toti anarhistii gasesc ceva de facut in lupta pentru a obtine ceea ce isi doresc.

[i] In text “vigilante group”. Un “vigilante” este o persona care doreste sa ia fraiele legii in propriile maini, putand pedepsi pe cineva in mod “ilegal” pentru o pretinsa ofensa, iar un grup format din “vigilantes” se organizeaza in acest sens. Etimologia cuvantului vine de la latinescul “vigilans” / “vigilantis” – a fii vigilent, a urmari ceva. In literatura vestica si in traditiile culturale, caracteristicile unui astfel de comportament apar in descrierea faptelor unor eroi precum Robin Hodd. Exista o traditie a acestor grupuri in a doua jumatate a secolele XVIII si XIX in America.

[ii] Linsajul este o forma extra juridica de instituire a dreptatii prin uciderea unor persoane banuite ca ar fi vinovate de ceva. In text “lynch mob”. Sensul este acela al procedeului de a executa pe cineva fără judecată (fiind omorât de o mulțime incitată), inițiat în S.U.A. de catre judecătorul Charles Lynch (1736 – 1796). Astfel, cuvantul “linsaj”, inspirat de numele judecatorul Lynch, a inceput sa circule in dictionarele americane si de engleza britanica din anii 1850.

[iii] Alienare – instrainare. Este un concept psihologic, sociologic si filosofic desemnand o anumita relatie dintre individ si lumea sa, caracterizata prin faptul ca omul nu se mai recunoaste in lumea pe care a creat-o el insusi, percepand-o ca straina si ostila. Conceptul a fost introdus in gandirea occidentala de catre de GWF Hegel, pentru care alienarea este o stare inevitabila a spiritului in procesul obiectivarii sale. L. Feuerbach reia conceptul, folosindu-l insa pentru a desemna doar relatia dintre om si religie. Religia este, in conceptia filosofului german, o formă de alienre de sine a omului, in sensul ca omul l-a creat pe Dumnezeu si apoi s-a subordonat propriei sale creatii. Sensul actual al conceptului se datoreaza insa Iui Marx (Manuscrise economico-filosofice, 1844). Marx utilizeaza termenul de alienare pentru a desemna relatia dintre om si lumea creata de el, caracterizata printr-o rasturnare in raport cu o stare presupus a fi normala: lumea pe care a construit-o avand o logica inumana. Desi formulata in contextul teoriei sale privitoare la societatea capitalista si cea comunista, teoria lui Marx despre alienare a avut o mare influenta in gandirea filosofica si sociologica actuala. In conceptia sa alienarea reprezinta un fenomen de neadaptare globala a omului, care are surse nu personale, ci social-structurale. Principiile de organizare a societatii sunt responsabile de un asemenea tip de relatie.

[iv] Replica: “Daca nu aveti paine, atunci mancati cozonac”, ii este atribuita Mariei Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (2 noiembrie 1755 – 16 octombrie 1793), cunoscuta in istorie sub numele de Maria Antoaneta. Aceasta s-a nascut arhiducesa de Austria, iar mai tarziu a devenit regina a Frantei si a Navarei. Maria Antoaneta este cunoscuta pentru excesele sale legendare (considerate insa ca exagerari de unii istorici moderni). A murit executata la ghiulotina in timpul revolutiei franceze, in 1793. Se spune ca Maria Antoaneta ar fi spus taranilor care se plangeau ca nu au ce manca: „Daca nu aveti paine, atunci mancati cozonac!”.

[v] Jean Jacques Rousseau (28 iunie 1712 – 2 iulie 1778) a fost un filosof francez de origine geneveza, unul dintre cei mai ilustrii ganditori ai iluminismului. Ideile lui au influentat hotarator, alaturi de cele ale lui Voltaire si Diderot, spiritul revolutionar, principiile de drept si constiinta sociala a epocii sale. Ideile lui Rousseau se regasesc masiv in schimbarile promovate in timpul revolutiei franceze din 1789. Natura nelinistita, candida si orgolioasa, sensibila si pasionata, temperament original si independent, a intrat de timpuriu in conflict cu prejudecatile si principiile conservatoare ale epocii. Urmarit pentru conceptiile sale, in 1762 se refugiaza in Elvetia, apoi in Anglia, pentru a se intoarce in Franta in 1770. In lucrarile “Discurs asupra stiintelor si artelor” (1749), scriere premiata la un concurs initiat de Academia din Dijon, “Discurs asupra originii inegalitatii dintre oameni” (1755), “Contractul social” (1762() s.a. Rousseau dezvolta conceptiile sale privind influenta nociva a civilizatiei asupra omului, originea societatii, inegalitatea dintre oameni. Criticand societatea contemporana si idealizand “starea naturala”, in care oameni ar fi fost liberi si egali, Rousseau sustine ca omul este “bun de la natura” , dar ca societatea il corupe. El vede originea inegalitatii sociale in aparitia proprietatii private, care a dus la formarea statului, si mai tarziu la despotism. Intrucat inegalitatea incalca asa-numitul contract social incheiat intre oameni in perioada trecerii de la starea naturala la cea “civila”, ea trebuie inlaturata. Rousseau privea ca legitima insurectia poporului impotriva despotismului. El era un adept al ideii suveranitatii poporului si preconiza, ca ideal de stat, republica patriarhala, in care cetatenii pot aproba in mod direct legile.Critica rousseaueana a civilizatiei si teoria contractualista au avut, in conditiile epocii, un rol progresist. Rousseau a criticat religia si biserica oficiala, intoleranta religioasa, dar a ramas un adept al deismului, pe care-l interpreta ca o religie bazata pe sentiment. Conceptia pedagogica a lui Rousseau expusa in opera “Emil, sau despre educatie” (1762, trad. romana), preconizeaza conformitatea educatiei cu natura proprie a copilului. Totodata, Rousseau a accentuat importanta educativa a muncii, aratand ca eroul romanului sau, Emil trebuie sa-si insuseasca o profesiune, menita sa-i asigure independenta in viata. Limitele principale ale conceptiei pedagogice ale lui Rousseau constau in individualismul ei sin in izloarea de societate a procesului educativ.

[vi] Johann Heinrich Pestalozzi (12 ianuarie 1746 – 17 februarie 1827) a fost un pedagog elvetian. Este cunoscut pentru ideile sale in ceea ce priveste reforma educatiei. Pestalozzi credea ca educatia ar trebui sa fie profund personala si sa se faca apel la intuitiile invatateilor. De asemenea, Pestalozzi sustinea ca fiecare aspect al vietii unui copil va marca mai tarziu caracterul si personalitatea acestuia. Asemenea idei au deschis drumul pedagogiei moderne. Metodele sale pedagogice erau centrate pe copil si bazate pe diferentele individuale si auto-activitatea elevilor. Pedagogul elvetian a mai avut contributii in ceea ce priveste metoda invatatrii limbilor straine si a dezvoltat o filosofie a educatiei bazata pe patru concepte – sfera ale vietii si pornind de la premisa ca natura umana este in esenta sa buna. Primele trei sfere exterioare sunt: 1. casa si familia, 2. auto determinrea individuala si vocationala; 3. relatia dintre parinte – copil si societate ca un intreg in ceea ce priveste dezvoltarea caracterului copilului, atitudinea acestuia in ceea ce priveste invatarea si simtul datoriei. Cea de-a patra sfera este sensul interior, care consta in faptul ca educatia a asigurat o nevoie interioara a individului si rezultatul este pacea interiora si credinta in Dumnezeu.

[vii] Maria Montessori (31 august 1870 – 6 mai 1952) a fost medic şi pedagog italian. Montessori a creat o metoda speciala de educare a copiilor foarte tineri (metoda Montessori) si a infiintat peste tot in lume scoli care aplica metoda sa (Scoli Montessori). Maria Montessori a fost una dintre primele femei care au absolvit facultatea de medicina in Italia si una dintre primele femei medic care au practicat medicina cu succes. A inceput sa aplice multe dintre ideile sale personale despre educarea copiilor foarte tineri, cu varste cuprinse intre un an si cinci ani, pe cand s-a ocupat de copii cu deficiente mintale. Principiile pedagogice care stau la baza metodei Montessori sunt: 1. auto-educarea si aplicarea celor invatate direct, nemediat; 2. crearea de grupe educationale care acopera 3 ani (exemplu: grupa 3 – 5 ani, grupa 6 – 9 ani, etc.); 3. incurajarea copiilor de a lua decizii proprii pe care sa le respecte; 4. curatarea si aranjarea locului unde isi desfasoara activitatea copiii este facuta de catre ei insisi, in functie de modul specific in care se auto-conduc.

[viii] Alexander Sutherland Neil (17 octombrie 1883 – 23 septembrie 1973) a fost un eductor progresist scotian. Este cunoscut pentru faptul ca sustinea libertatea personala a copiilor. Neil considera ca fericirea copilului ar trebui sa primeze in deciziile referitoare la cresterea sa si ca aceasta fericire porneste de la sentimentul de libertate personala. El considera ca privarea de acest sentiment in timpul copilariei si nefericirea ca urmare a reprimarii este responsabila pentru multe dintre tulburarile psihologice de la maturitate. Multe dintre ideile lui Neil sunt acceptate pe scara larga astazi dar exista si multe tendinte “traditionale” care considera ca ideile pedagogului scotian pun in pericol ordinea sociala existenta si prin urmare ideile sale raman controversate in anumite medii.

In anul 1921 Neil a fondat scoala “Summerhill” pentru a-si pune in practica teoriile educationale. Scoala era condusa democratic, existand intalniri periodice pentru a stabili regulamentul scolii, elevii avand drepturi egale de vot alaturi de personalul scolii. Ideea centrala a precesului de educatie in scoala “Summerhill” este aceea potrivit careia copiii invata mai bine atunci cand nu sunt obligati sa participe la lectii. Aceasta experienta a demonstrat ca, in afara constrnagerii care este prezenta in scolile traditionale, elevii au avut tendinta sa raspunda bine in cadrul procesului educativ, dezvoltandu-si auto-motivatia, mai degraba decat ceea ce isi dezvolta elevii aflati intr-un proces de educatie intr-o institutie traditionala, si anume: auto-indulgenta. Succesul scolii “Summerhill” consta in faptul ca acei copiii implicati in procesul de educatie si-au dezvoltat gandirea critica mai bine decat ar fi facut-o intr-o institutie traditionala. Acest succes este dublat de faptul ca minorii de la “Summerhill” proveneau din medii sociale defavorizate, problematice. Practic Neil a elaborat un proces terapeutic pentru acesti copii la “Summerhill”. Neil a fost puternic influentat de lucrarile lui Sigmund Freud si Wilhelm Reich.

4. “Despre Anarhism”. Capitolul II – Cum difera anarhistii

Postat: iulie 22, 2010 | Autor: salpetru | Filed under: Nicolas Walter | Tags: 1936, a doua Internationala, abstractie, Alexander Berkman, America, anarhism, anarhism fara adjective, anarhism filosofic, Anglia, artisti, asistenta sociala, Asociatia Internationala a Muncitorilor, asociatie, August John, autonom, autonomie, autoritate, bakunisti, birocratie, Bourse du Travail, capitalism, capitalism de stat, Chicago, colectiv, colectivism, Comuna din Paris, comunism, comunism libertar, consilii, consiliu, consiliu muncitoresc, constiinta sociala, constructia de locuinte, contract social, cooperativa, cooperativa bancara, cooperativa de credit, cooperativa de munca si productie, cooperative agricole, Daily Chronicle, datorie, dictatura, dogmatici, dogmatism, economie participativa, egalitate, egoism, Emille Pouget, Emma Goldman, Enquiry Concerning Political Justice, Errico Malatesta, excentrici, existentialism, fabieni, federalism, Fernand Pelloutier, Franta, George Bernard Shaw, guvern, Hanibal, Haymarket, Henry David Thoreau, Herbert Read, ideologie, individ, individualism, insurectie, intelectuali, Italia, Jacques Elisee Reclus, Jean Grave, Johann Kasper Schmidt, Johann Rudolf Rocker, justitie, Karl Marx, La Nouvelle Géographie Universelle, La Ruche, La Terre et les homes, laburisti, legi naturale, liberalism, libertarianism, libertate, Lituania, Louis Auguste Blanqui, lupta de clasa, manager, Marea Britanie, marxisti, Max Stirner, Mihail Andronovici Bakunin, mijloace de productie, miscarea transcedentalista, modern, moralitate, mutualism, Nestor Ivanovici Mahno, nesupunerea civila, New York, nihilism, Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde, Oscar Wilde, participare, Partidul Laburist, Partidul Socialist, pedagogie, Percy Bysshe Shelly, Peter Alexeievici Kropotkin, Peter Kropotkin, Pierre Joseph Proudhon, politici sociale, post-modern, practica, Prima Internationala, proletariat, Quintus Fabius Maximus, Ralph Waldo Emerson, Rambouillet, reciprocitate, reforma, retea, revolutia franceza, revolutia rusa, revolutia spaniola, revolutie, Rusia, Sebastien Faure, Sigmund Freud, sindicalism, sindicate, sistem, sistemul salarial, social democratie, socialism, socialism de stat, socialism libertar, societate, Societatea Geografica din Paris, soviete, Spania, stanga, stat, Statele Unite ale Americii, suveranitate, teorie, teorie non-contractualista, Uniunea Sovietica, William Godwin | Leave a comment »

Anarhistii sunt cunoascuti pentru faptul ca nu cad de acord unii cu altii si in absenta conducatorilor si a demnitarilor, a ierarhiei si a conformismului, a pedepselor si rasplatilor, a politicilor si programelor, este normal pentru acei oameni a caror principiu fundamental este sa respinga autoritatea sa tinda catre un dezacord permanent. Cu toate acestea, exista cateva tipuri de anarhism bine intemeiate, dintre care cei mai multi anarhisti au ales unul pentru a-si exprima propriile perspective.

Anarhismul filosofic

Tipul initial de anarhism a fost cel pe care acum il numim anarhism filosofic. Acesta reprezinta perspectiva conform careia ideea unei societati fara guvernamant este atractiva dar nu e chiar de dorit, sau aceea ca este de dorit dar nu chiar posibila, cel putin nu inca. Aceasta atitudine domina toate scrierile aparent anarhiste de dinainte de 1840 si ajuta la a preveni ca miscarile anarhiste populare sa devina o amenintare mai serioasa la adresa guvernelor. Acesta este o atitudine care inca poate fi gasita intre acei oameni care se numesc anarhisti dar care raman in afara oricarei miscari organizate si de asemenea, in randul diferitelor persoane care fac parte din miscarea anarhista. Este vorba de anarhismul din minti dar nu si din inimi, din teorie dar nu si din practica. Uneori pare, o atitudine aproape inconstienta, ca anarhismul, ca si imparatia lui Dumnezeu, este in fiecare dintre noi. Acest lucru iese la suprafata mai devreme sau mai tarziu prin expresii de genul: “Sigur, sunt anarhist, dar…”

Anarhistii activi tind sa ii desconsidere pe anarhistii filosofi, iar acest lucru este de inteles cu toate ca este regretabil. Atata timp cat anarhismul este o miscare minoritara, un sentiment general in favoarea ideilor anarhiste, oricat de vag ar fi, creaza un climat favorabil propagandei anarhiste, careia i se acorda atentie iar miscarea anarhista poate creste in acest fel. Pe de alta parte o acceptare a anarhismului filosofic poate inocula oamenilor o apreciere defectuoasa fata de anarhismul real, acest lucru fiind cel putin mai bun decat completa ignorare. Asa cum exista anarhisti filosofi, exista si multe persoane care sunt aproape de noi dar care refuza sa se numeasca anarhisti, precum si altii care refuza sa se numeasca intr-un fel sau altul. Toti acestia isi au rostul lor, chiar daca doar acela de a asigura un public de simpatizanti si de a cauta libertatea in propriile lor vieti.

Individualism, egoism, libertarianism

Primul tip de anarhism care a fost mai mult decat pur si simplu filosofic a fost individulismul. Acesta reprezinta ideea ca societatea nu este un organism ci o colectie de indivizi autonomi, care nu au obligatii fata de societate ca intreg ci doar unul fata de altul. Aceasta viziune a existat cu mult inainte de a exista ceva de genul anarhismului si a continuat sa existe chiar separat de anarhism. Dar individulaismul tinde intotdeauna sa asume ca indivizii care formeaza societatea ar trebui sa fie liberi si egali si ca acestia pot deveni liberi si egali doar prin propriile eforturi si nu prin actiunea institutiilor din afara, din exterior iar orice dezvoltare a acestei atitudini aduce in mod cert mai mult individualism asupra anarhismului real.

Prima persoana care a elaborat o teorie recunoscuta ca apartinand anarhismului, William Godwin[i], in lucrarea sa “Enquiry Concerning Political Justice”[ii] (1793), a fost un individualist. Ca reactie impotriva oponentilor dar si a suporterilor revolutiei franceze, el a postulat o societate fara guvern si cu atat de putina organizare pe cat e posibil, in care indivizii suverani ar trebui sa se pazeasca de orice forma de organizare durabila, iar in ciuda multelor variatii, aceasta reprezinta inca baza anarhismului individualist. Acesta este un anarhism pentru intelectuali, artisti si excentrici, pentru oameni care lucreaza pe cont propriu si carora le place sa se pastreze pentru sine. De cand Godwin a atras astfel de oameni, in special in Britania si America de nord, printre care se numara figuri ca Shelley[iii] si Wilde[iv], Emerson[v] si Thoreau[vi], August John[vii] si Herbert Read[viii]. Acestia pot sa se numeasca pe sine altfel dar individualismul iese mereu la suprafata.

Este probabil o inducere in eroare sa numim individualismul ca fiind un tip de anarhism, pentru ca acesta a avut o influenta profunda asupra intregii miscari anarhiste si orice experienta sau observatie asupra anarhistilor dezvaluie ca individualismul este inca, o parte importanta a practicilor lor sau cel putin a principiilor lor. Anarhistii individualisti sunt, asa cum erau si in trecut, anarhistii fundamentali, care pur si simplu isi doresc sa distruga autoritatea si nu vad nicio nevoie de a o inlocui cu altceva. Acesta este anarhism pentru sine daca nu pentru toata lumea. Este un punct de vedere asupra umanitatii care are sens atat cat are dar care nu merge atat de departe incat sa se confrunte cu problemele reale ale societatii, care cu siguranta au nevoie de actiune sociala mai mult decat de actiune personala. Pe sine ne putem salva, dar nu ii putem salva si pe altii.

O forma mai extrema a individualismului este egoismul, in special in forma exprimata de Max Stirner[ix] in “Der Einzige und sein Eigentum” (1844), tradusa de obicei: “Ego-ul si proprietatea lui”, desi o interpretare mai adecvata ar fi: “Individualul si proprietatea lui”. Precum Marx sau Freud, Stirner este greu de interpretat fara a-i jigni pe toti sustinatorii sai, dar probabil este acceptabil sa spunem ca egoismul sau difera de individualism in general prin respingerea unor asemenea abstractii, precum – moralitate, justitie, indatoriri, chibzuiala sau datorie, in favoarea unei recunoasteri intuitive a unicitatii existentiale a fiecarui individ in parte. El se opune in mod natural statului dar si societatii si tinde catre nihilism (perspectiva din care nu conteaza nimic) si catre solipsism (perspectiva din care doar sinele exista). El este clar anarhist dar intr-o maniera destul de neproductiva, din moment ce orice forma de organizare temporara a unei “uniuni a egoistilor” este vazuta ca sursa a unei noi asupriri. Acesta este un anarhism pentru poeti si vagabonzi, pentru aceia care doresc un raspuns absolut si niciun compromis. Este vorba de anarhia aici si acum, daca nu in lume, atunci in propria viata.

O tendinta mai moderata care deriva din individualism este libertarianismul. Acesta este, in sensul sau cel mai simplu de explicat, punctul de vedere conform caruia libertatea este un lucru bun, iar intr-un sens mai strict, este punctul de vedere conform caruia libertatea este cel mai important scop politic. Asadar libertariansimul nu este atat o forma specifica de anarhism, cat o forma mai blanda a lui, prima etapa pe calea desavarsirii anarhiste. De fapt, uneori este chiar folosit ca sinonim sau eufemism pentru anarhism in general, atunci cand exista unele motive de a evita cuvantul mai emotionant – anarhism, dar in general este mai mult folosit pentru a se referi la acceptarea ideilor anarhiste intr-un anumit domeniu fara a se confirma anarhismul ca intreg. Individualistii sunt libertarieni prin definitie, dar libertarienii socialisti sau libertarienii comunisti sunt aceia care aduc socialismului sau comunismului o recunoastere a importanetei esentiale a individului.

Mutualism si federalism

Tipul de anarhism care apare apare atunci cand individualistii incep sa isi puna ideile in practica este mutualismul. Acesta este perspectiva care, in loc sa acorde incredere statului, considera ca societatea ar trebui sa fie organizata de indivizi in baza acordurilor voluntare a fiecaruia in parte pe baza egalitatii si reciprocitatii. Mutualismul este o trasatura a oricarei asociatii care este mai mult decat instinctiva si mai putin oficiala, si nu este in mod necesar anarhist dar a fost din punct de vedere istoric important in dezvoltarea anarhismului si aproape toate sugestiile anarhiste de recunoastere a societatii au fost in mod esential mutualiste.

Prima persoana care s-a numit pe sine in mod deliberat anarhist – Pierre Joseph Proudhon[x] in “Ce este proprietatea?” (1840) – a fost mutualist. Ca reactie indreptata impotriva socialistilor revolutionari si utopici de la inceputul secolului al – XIX – lea, el a postulat o societatea construita din cooperative formate din grupuri de indivizi liberi care fac schimburi cu cele necesare vietii pe baza valorii munca si care primesc si dau credit printr-o banca a oamenilor. Acesta este un anarhism pentru mestesugari si artizani, pentru micii proprietari si negustori, liberi profesionisti si specailisti, pentru acei oameni carora le place sa munceasca in conditii de egalitate dar vor sa fie autonomi. In ciuda multor repudieri, Proudhon a avut multi adepti, in principal din randul clasei muncitoare calificate si a clasei de mijloc mai putin instarite si influenta lui a fost considerabila in Franta in perioada celei de a doua jumatati a secolului al XIX – lea. Mutualismul a reprezentat o atractie speciala in America de nord si de asemenea, in Anglia, dar intr-o masura mai mica. Mutualismul a tins mai tarziu sa fie revendicat de catre aceia care erau in favoarea reformei monetare sau a comunitatilor independente – masuri de genul celor care promit rezultate rapide dar care nu afecteaza structura de baza a societatii. Aceasta este o viziune asupra omenirii care are sens in sine, dar care nu merge pana intr-acolo incat sa se confrunte cu chestiuni precum industria si capitalul, sistemul de clasa care le domina sau mai presus de toate, statul.

Bineinteles ca mutualismul este principiul miscarii cooperative[xi], insa cooperativele sunt conduse dupa principii democratice mai degraba decat anarhiste. O societate organizata conform principiilor mutualismului anarhist ar fi una in care activitatile comunei ar fi efectiv in mainile societatilor cooperative fara sa existe manageri permanenti sau oficiali alesi. De aceea mutualismul economic poate fi vazut ca sau cooperatism minus birocratie sau capitalism minus profit.

Mutualismul exprimat geografic mai degraba decat economic devine federalism. Acesta este conceptia conform careia, societatea intr-un inteles mai larg decat acela de comunitate locala ar trebui coordonata de o retea de consilii adunate din diverse zone si care sunt coordonate la randul lor de consilii care acopera zone mai mari. Caracteristica esentiala a federalismului anarhist este aceea ca membri unor astfel de consilii ar fi delegati fara sa detina autoritatea, puterea executiva si subiecti ai revocarii pe loc. Acest fel consiliile ar fi lipsite de o autoritate centrala si ar avea doar un simplu secretariat. Proudhon, care a fost primul ce a elaborat mutualismul a fost si primul care a elaborat federalismul in lucrarea “Principiile federale” (1863), si adeptii lui au fost numiti federalisti, precum si mutualisti, in special aceia care erau activi in cadrul miscarii muncitoresti, astfel incat figurile din istoria timpurie a Primei Interantionale[xii] si a Comunei din Paris[xiii], care au anticipat ideile miscarii anarhiste moderne, s-au descris ca fiind federalisti.

Federalismul nu este atat de mult un tip de anarhism cat, mai degraba o parte inevitabila a anarhismului. Practic, toti anarhistii sunt federalisti, dar nici unul nu s-ar defini pe sine numai ca federalist. Federalismul este pentru toti, un principiu comun care nu este in niciun caz limitat la miscarea anarhista. Nu este nimic utopic in aceasta. Sistemele internationale de coordonare a cailor ferate, navigatiei, a traficului aerian, serviciile postale, de telegraf si de telefonie, cercetare stiintifica, eradicarea foametei, interventia in caz de calamitate si multe altele activitati din intreaga lume sunt in mod esential structuri federaliste. Anarhistii pur si simplu doar au inteles ca astfel de sisteme ar merge la fel de bine in cadrul unei tari, asa cum funtioneaza si intre diferite tari. La urma urmei, acesta este un truism pentru proportia covarsitoare de societati voluntare, asociatii si organizatii de toate tipurile care se descurca cu acele activitati sociale ce nu sunt profitabile financiar si nici sensibile politic.

Colectivism, comunism, sindicalism

Tipul de anarhism care merge mai departe decat individualismul sau mutualismul si implica o amenintare directa la adresa sistemului bazat pe clase sociale si a statului, este ceea ce se numeste in mod uzual colectivism. Acesta reprezinta punctul de vedere conform caruia societatea poate fi reconstruita doar atunci cand clasa muncitoare va prelua controlul asupra economiei printr-o revolutie sociala, distrugand aparatul de stat, reorganizand productia pe baza proprietatii comune si controlul va fi detinut de asociatii ale muncitorilor. Mijloacele de productie ar fi detinute in comun dar produsul muncii ar fi distribuit pe baza principiului sloganului folosit de unii socialisti francezi in 1840: “De la fiecare dupa abilitati, fiecaruia dupa munca depusa”.

Primii anarhisti moderni, bakunistii[xiv] din Prima Internationala, erau colectivisti. In reactie impotriva reformistilor mutualisti si federalisti si de asemenea, impotriva autoritarilor blanchisti si marxisti[xv], ei au postulat o forma simpla de anarhism revolutionar: anarhismul luptei de clasa si al proletariatului, al insurectiei in masa a saracilor contra bogatilor si o tranzitie imediata spre o societate libera si fara clase sociale, care sa nu implice nicio perioada intermediara de dictatura. Acesta este un anarhism pentru muncitorii si taranii cu constiinta sociala, pentru militantii si activistii implicati in miscarile muncitoresti, pentru socialistii care isi doresc libertatea asa cum isi doresc si egalitatea.

Acest anarhism sau colectivism revolutionar nu trebuie confundat cu mai bine stiutul autoritar si reformist colectivism al social democratilor[xvi] si fabienilor[xvii], colectivismul care se bazeaza pe proprietatea economiei detinuta in comun dar totodata pe controlul statului asupra productiei si distributiei[xviii]. Pe de o parte, deoarece exista pericolul confuziei intre acestia si pe de alta parte, dearece aici anarhistii si socialistii sunt apropiati, o mai buna desciere a acestui tip de anarhism ar fi: socialismul libertarian, care ii include nu numai pe anarhistii care sunt socialisti dar si pe socialistii care inclina catre anarhism dar care nu sunt chiar anarhisti.

Tipul de anarhism care se iveste cand colectivismul merge mai departe, pana in detalii, este comunismul. Acesta este punctul de vedere dupa care nu este de ajuns ca mijloacele de productie sa fie detinute in comun si considera ca produsul muncii ar trebui de asemenea, detinut in comun si distribuit dupa principiul sloganului folosit de socialistii francezi din 1840: “De la fiecare dupa abilitati, fiecaruia dupa nevoi”. Argumentul comunist este acela potrivit caruia, in timp ce oamenii au dreptul la valoarea deplina a muncii lor, este imposibil sa se calculeze valoarea muncii fiecarui individ in parte deoarece munca fiecaruia implica munca tuturor, munca in comun si de asemenea, diferite tipuri de munca au diferite tipuri de valoare. Este de aceea, mai bine pentru intreaga economie sa fie in mainile societatii ca un tot si sistemul salarial si al preturilor sa fie abolit.

Aproape toate personalitatile de frunte ale miscarii anarhiste de la sfarsitul secolului al-XIX-lea si inceputul secolului XX, precum: Kropotkin[xix], Malatesta[xx], Reclus[xxi], Grave[xxii], Faure[xxiii], Goldman[xxiv], Berkman[xxv], Rocker[xxvi] si multi altii, erau comunisti. Pornind de la colectivism si reactionand impotriva marxismului, ei au postulat o forma mai sofisticata de anarhism revolutionar, aceea a anarhismului care contine considerabil, cea mai ingrijita forma de critica a societatii prezente si propuneri pentru societatea viitoare. Acesta este un anarhism al celor care accepta lupta de clasa dar care au o viziune mai larga asupra lumii. Daca colectivismul este anarhismul revolutionar ce se concentreaza asupra problemelor muncii si se bazeaza pe colectivele muncitoresti, atunci comunismul este anarhismul revolutionar ce se concentreaza asupra probemei vietii si se bazeaza pe comunele oamenilor.

Inca din 1870, principiile comunismului au fost acceptate de cele mai multe organizatii anarhiste care erau in favoarea revolutiei. Exceptia cea mai importanta o reprezinta miscarea din Spania, care a retinut principiul colectivismului, datorita puternicei influente bakuniste, dar in realitate obiectivele sale de-abia daca au fost diferite de ale altor miscari, iar in practica “comunismo libertario” infaptuit in timpul revolutiei Spaniole din 1936, a fost cel mai impresionant exemplu de comunism anarhist din istorie.

Acest anarhism sau comunism libertarian nu trebuie sa fie confundat cu mai bine stiutul comunism al marxistilor, comunismul care are la baza proprietatea in comun a economiei si controlul statului asupra productiei, distributiei si consumului si de asemenea, dictatura partidului. Originea istorica a miscarii anarhiste moderne in disputa cu marxismul, in prima si a doua internationala, este reflectata in obsesia ideologica a anarhistilor fata de comunismul autoritar, aceasta fiind consolidata din timpul revolutiei ruse si spaniole. Ca rezultat, multi anarhisti par a se fi numit pe sine comunisti, nu atat dintr-o convingere definita, cat mai degraba din dorinta de a-i provoca pe marxisti pe propriul lor teren si de a-i invinge in ochii opiniei publice. Unii ii pot suspecta pe anarhisti ca sunt rareori cu adevarat comunisti, pe de o parte deoarece acestia sunt prea individualisti, iar pe de alta parte, pentru ca acestia nu vor dori sa astearna planuri elaborate pentru un viitor care ar trebui sa fie liber pentru a-si face propriile arajamente.

Tipul de anarhism care se iveste atunci cand colectivismul si comunismul se concentreaza exclusiv pe problema muncii este sindicalismul. Acesta reprezinta punctul de vedere conform caruia societatea ar trebui sa se bazeze pe sindicate, ca expresie a clasei muncitoare, reorganizata astfel incat sa acopere ambele domeniul de activitate si zona de lucru si reformat astfel incat sa se afle in mainile celor mai multi[xxvii], astfel incat intreaga economie este manageriata dupa principiul controlului muncitoresc[xxviii].

Cei mai multi anarhisti colectivisti si multi comunisti erau sindicalisti in timpul celui de-al XIX-lea secol prin implicare lor si acest lucru este in mod particular adevarat pentru anarhistii din prima internationala. Dar anarho – sindicalismul nu a fost dezvoltat in mod explicit pana la aparitia miscarii sindicaliste franceze, la sfarsitul secolului (cuvantul englezesc “sindicalism” vine din cuvantul francez “syndicalisme”). Cand miscarea sindicalista franceza s-a divizat intr-o sectiune revolutionara si una reformista, sindicalismul revolutionar a devenit dominant si multi anarhisti s-au alaturat miscarii. Unii dintre acestia, precum Fernand Pelloutier[xxix] si Emille Pouget[xxx] au devenit influenti iar miscarea sindicalista franceza, desi niciodata pe deplin anarhista, a fost o forta puternica pentru anarhism pana la declansarea primului razboi mondial si a revolutiei ruse. Organizatiile anarho – sindicaliste erau de asemenea, puternice in cadrul miscarii muncitoresti din Italia si Rusia dupa primul razboi mondial, in America latina si mai presus de toate in Spania pana la sfarsitul razboiului civil in 1939.

Acesta este un tip de anarhism pentru elementele militante care poseda cel mai mult constiinta sociala intr-o puternica miscare muncitoreasca. Dar sindicalismul nu este neaparat anarhist sau neaparat revolutionar, in practica anarho – sindicalistii au tins sa devina autoritari sau reformisti, sau ambele si s-a dovedit dificil a pastra un echilibru intre principiile libertariene si presiunea luptei de zi cu zi pentru o plata si conditii de munca mai bune. Acesta nu este insa un argument impotriva anarho – sindicalismului cat mai degraba un pericol constant pentru anarho – sindicalism. Argumentul adevarat impotriva anarho – sindicalismului si impotriva sindicalismului in general este acela ca exagereaza importanta muncii si functia clasei muncitoare. Sistemul bazat pe clase sociale este o problema politica centrala dar lupta de clasa nu este singura activitate politica pentru anarhisti. Sindicalismul este acceptabil atunci cand este vazut ca un aspect al anarhismului dar nu si atunci cand eclipseaza toate celelate aspecte. Acesta este un punct de vedere asupra umanitatii care are sens atat cat are, dar care nu merge indeajuns de departe pentru a se confrunta cu viata dincolo de munca.

Nu atat de diferiti

Trebuie spus ca diferentele intre diversele tipuri de anarhism au devenit mai putin importante in ultimii ani. Cu exceptia dogmaticilor situati la extreme, majoritatea anarhistilor tind sa perceapa vechile distinctii ca fiind mai degraba aparente decat reale, precum diferentele artificiale sau chiar cele de limbaj, mai degraba decat diferente serioase de principii. Ar fi de fapt mai bine sa ne gandim la ele nu ca la atat de multe tipuri si aspecte ale anarhismului care depind de directiile dictate de interesele noastre.

Desi, in propriile noastre vieti suntem individualisti, facand ceea ce vrem si alegandu-ne companionii si prietenii din motive personale; in vietile noastre sociale suntem mutualisti, facand intelegeri unii cu altii, dand ceea ce avem si primind ceea ce avem nevoie prin schimburi egale intre noi; in munca cel mai probabil am fi colectivisti, alaturnadu-ne colegilor de munca pentru a produce un bun comun; iar in managementul muncii cel mai probabil am fi sindicalisti, alaturandu-ne colegilor nostri in deciziile legate de cum ar trebui sa decurga munca; in viata noastra politica cel mai probabil am fi comunisti, alaturandu-ne vecinilor nostri in decizile legate de cum ar trebui condusa comunitatea noastra. Aceasta este bineinteles o simplificare, dar exprima un adevar general despre cum gandesc anarhistii in ziua de azi.

[i] William Godwin (3 martie 1756 – 7 aprilie 1836) a fost un jurnalist, filosof, nuvelist, om politic britanic. Este considerat unul dintre primii exponenti ai utilitarismului si unul dintre primii sustinatori moderni ai anarhismului.

[ii] “Chestionare cu privire la dreptatea politica”

[iii] Percy Bysshe Shelly (4 august 1792 – 8 iulie 1822) a fost unul dintre cei mai mari poeti romantici britanici. In poemul sau “Masca anarhiei” scris in 1819 in urma mascarului de la Peterloo, el cheama la libertate si face apel la principul non – violentei.

[iv] Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde (16 octombrie 1854 – 30 noiembrie 1900) a fost autor dramatic, poet, autor a numeroase povestiri scurte. Oscar Wilde a fost influentat de Peter Kropotkin, declarandu-se anarhist. Totodata Wilde a fost si pacifist. Dupa masacrul din Haymarket, Chicago in 1886 a scris cateva scrisori publicatiei “Daily Chronicle” cerand o reforma a penitenciarelor si a fost semnatar al petitiei lui George Bernard Shaw pentru gratierea anarhistilor arestati, care mai tarziu au fost executati.

[v] Ralph Waldo Emerson (25 mai 1803 – 27 aprilie 1882) a fost un eseist american, filosof si poet. A condus miscarea “Transcedentalista” la mijlocul sec. al –XIX – lea. Ideile lui au influentat miscarea “Noii Gandiri” pe la mijlocul anilor 1800. Ralph Waldo Emerson a fost individualist si critic al societatii.

[vi] Henry David Thoreau (12 iulie 1817 – 6 mai 1862) a fost un poet american, naturalist si filosof, conducator al grupului “Transcedentalist”. Cea mai cunoscuta lucrare a sa “Nesupunerea Civila” este un argument pentru rezistenta individuala fata de nedreptatile guvernului civil si pentru opozitia morala fata de un stat nedrept. In semn de opozitie fata de razboiul Mexican – American si fata de sclavie, pe data de 24 sau 26 iulie 1845, Thoreau refuza sa isi plateasca taxele si petrece o noapte in inchisoare. Este eliberat in ciuda vointei sale, dupa ce matusa sa ii plateste taxele.

[vii] NOTA AUGUST JOHN

[viii] Herbert Read (1893 – 1968) a fost un poet anarchist englez, critic literar si de arta. A fost printre primii scriitori englezi care au luat contact cu existentialismul, fiind puternic influentat de ganditori proto – existentialisti precum Max Stirner.

[ix] Johann Kasper Schmidt (25 octombrie 1806 – 26 iunie 1856), cunoscut mai bine ca Max Stirner, a fost un filosof german, precursor al nihilismului, existentialismului, post – modernismului si anarhismului, in special al anarhismului individualist.

[x] Piere Joseph Proudhon (15 ianuarie 1809 – 19 ianuarie 1865) – politician fancez (a fost membru al parlamentului francez), filosof, socialist. A fost primul autor care s-a referit la sine ca fiind anarchist. Este considerat unul dintre cei mai importanti teoreticieni ai anarhismului. Proudhon este celebru pentru sentinta sa: “propietatea este furt” din lucrarea sa de capatai: “Ce este propietatea?”

[xi] Miscarea cooperatista a inceput in Europa in sec. al – XIX –lea, dezvoltandu-se in special in Marea Britanie si in Franta. Cooperativa este o asociatie autonoma. Persoanele unite astfel voluntar, urmaresc sa isi atinga scopul lor comun: economic, social sau cultural. Cooperativa este o afacere condusa in mod democratic, organizata de un grup de persoane pentru beneficiul propriu. Cooperativele pot fi: cooperative de munca si productie; cooperative de consum; cooperative pentru constructia de locuinte; cooperative pentru constructii; cooperative pentru utilitati; cooperative federale; cooperative de credit (bancare); cooperative agricole, etc,

[xii] Prima Internationala, cunoscuta si ca Asociatia internationala a oamenilor muncii, a fost o organizatie comunista internationala care urmarea sa uneasca o varietate de grupari stangiste si sindicate care se conduceau dupa principiile luptei de clasa. A fost fondata in anul 1864 la o intalnire a muncitorilor tinuta in Londra, la Saint Martin’s Hall. Primul ei congres a avut loc in anul 1866 la Geneva.

[xiii] Comuna din Paris a fost o forma de guvernamant care a existat intre 18 martie – 28 mai 1871. In sens formal, Comuna din Paris a functionat ca autoritate locala in Paris, un consiliu orasenesc (in franceza “commune”) exrcitandu-si autoritatea. Desi a functionat numai doua luni, existenta ei a fost cel mai important episod politic al acelei perioade.

[xiv] Bakunistii – adeptii lui Bakunin (Mihail Andronovici Bakunin – 30 mai 1814 – 1 iulie 1876). Acesta a fost un teoretician al colectivismului anarhist si revolutionar rus. In 1868, Bakunin se alatura primei internationale, in care a avut un rol activ pana cand a fost inlaturat de Marx si adeptii aceestuia, la congresul de la Haga in 1872. Bakunin a avut un rol foarte important in stabilirea unor branse ale internationalei in Italia si Spania.

[xv] Blanchistii – adeptii lui Louis Auguste Blanqui (8 februarie 1805 – 1 ianuarie 1881), activist politic care sustinea ca revolutia socialista ar trebui infaptuita de un grup relativ mic de conspiratori, foarte bine organizati. Marxistii – adeptii lui Karl Marx (5 mai 1818 – 14 martie 1883). Atat blachistii si cat si marxistii reprezinta socialismul autoritar caruia Bakunin i s-a opus.

[xvi] Social democratia este o ideologie de centru stanga. Reprezinta o forma de socialism reformist cea mai raspandita in politicile de stanga din Europa de vest din secolul XX.

[xvii] Fabienii – membrii ai societatii fabiene – organizatie intelectuala reformista din Anglia, denumita astfel dupa numele generalului roman Quintus Fabius Maximus. Tacticile acestuia includeau hartuirea, mai degraba decat atacul direct asupra cartaginenilor condusi de Hanibal. Fabienii erau in favoara reformei treptate si nu a revolutiei. Pe principiile societatii fabienilor sunt fundamentate multe idei ale Partidului Laburist.

[xviii] Acest tip de socialism mai este cunoscut si sub numele de “socialism de stat”.

[xix] Peter Alexeievici Kropotkin (9 decembrie 1842 – 8 februarie 1921) – proponent al anarhismului comunist. Kropotkin a pledat pentru o societate comunista libera, fara guvern central, bazata pe asociatii voluntare intre lucratori. Datorita titlul de print, el a fost numit si “Printul anarhist”. Kropotkin este adesea pozitionat impotriva leninismului, a trotskismului sau a stalinismului, tendinte care tind catre centralizare, planificare si control. El si-a intrerupt activitatea odata cu venirea la putere a bolsevicilor.

[xx] Errico Malatesta (14 decembrie 1853 – 22 iulie 1932) a fost un anarhist italian insurectionar. A petrecut o mare parte din viata sa in exil si in total a petrecut mai mult de zece ani in inchisoare. A scris si a editat un numar de ziare radicale si a fost prieten cu Mihail Bakunin.

[xxi] Elisee Reclus (15 martie 1830 – 4 iulie 1905) cunoscut si sub numele de Jacques Elisee Reclus a fost un geograf francez renumit, scriitor si anarchist. El a produs capodopera in 19 volumue “La Nouvelle Géographie Universelle, La Terre et les homes” de-a lungul unei perioade de aproape 20 de ani (1875 – 1894). În 1892 el a fost distins cu prestigioasa medalie de aur la a Societatii Geografice din Paris pentru această lucrare, in ciuda faptului ca a fost izgonit din Franta din cauza activismul sau politic.

[xxii] Jean Grave (16 octombrie 1854 – 8 decembrie 1939) a fost un membru de frunte al miscarii anarhiste franceze inainte de primul razboi mondial. A editat si a scris mai multe carti, romane si piese de teatru.

[xxiii] Sebastien Faure (6 ianuarie 1858 – 14 iulie 1942). A fost membru al partidului socialist dar dupa 1888 devine anarhist. A fost judecat in “procesul celor 30” (procesul a avut loc in Franta, in 1894 si a fost indreptat impotriva anarhistilor si a libertatii presei) dar a fost achitat. In 1904 a creat o scoala numita “La Ruche” (Stupul), aproape de Rambouillet. A lansat mai multe periodice. Faure este recunoscut pentru pedagogia sa si pentru calitatile sale de vorbitor. Este de asemenea, autorul mai multor carti.

[xxiv] Emma Goldman (27 iunie 1869 – 14 Mai 1940) a fost cunoscuta pentru activismul politic, pentru scrierile si discursurile sale. A avut un rol important in dezvoltarea anarhismului nord American si European in prima jumatate a secolului XX.

[xxv] Alexander Berkman (21 noimebrie 1870 – 28 iunie 1936) a fost un anarhist cunoscut pentru activismul sau politic si pentru scrierile sale. A fost un membru al miscarii anarhiste de la inceputul secolului XX. Berkman s-a nascut in Vilnius in Imperiul Rus si a emigrat in Statele Unite in 1888. A locuit la New York, unde a fost implicat in msicarea anarhista. A fost iubitul Emmei Goldman.

[xxvi] Johann Rudolf Rocker (25 martie 1873 – 19 septembrie 1958) a fost un scriitor si un activist anarho – sindicalist. Rocker s-a proclamat anarhist fara adjective, deoarece el credea ca diferitele scoli de gandire reprezinta doar metode diferite de economie iar primul obiectiv al anarhistilor este sa asigure libertatea personala si sociala a oamanilor.

[xxvii] In textul in limba engleza: “rank and file”. In engleza expresia “rank and file” este una politica, desemnand membri individuali ai unei organizatii. Expresia isi are originea in limbajul militar, denotand soldatii cu exceptia ofiterilor. Intelesul mai este si acela de majoritate a unui grup, a unei organizatii sau a unei societati exceptand liderii.

[xxviii] Controlul muncitoresc este un termen care se refera la participarea la managementul fabricilor si intreprinderilor comerciale de catre cei care muncesc in respectivele locatii. O forma a controlului muncitoresc o reprezinta consiliile muncitoresti. Sindicalistii sustin controlul muncitoresc prin sindicate. Economia participativa reprezinta o variatie recenta a ideii de control muncitoresc.

[xxix] Fernand Pelloutier (1 octombrie 1876 – 13 martie 1901) a fost un anarhist francez (anarho – sindicalist). A fost liderul “Bourse du Travail” (un important sindicat francez) din 1895 pana in 1901, anul mortii sale. Teoriile lui Pelloutier au fost extrem de importante pentru miscarea sindicalista revolutionara din Italia care a luat nastere la sfarsitul secolului al XIX – lea

[xxx] Emille Pouget (12 octombrie 1860 – 21 iulie 1931) a fost un anarhist comunist francez care a adoptat tactici apropiata de cele anarho – sindicaliste. A fost vice – secretar al Confederatia Generala a Muncii (Confederation Generale du Travail) din 1901 pana in 1908.

3. “Despre Anarhism”. Capitolul I – Ce cred anarhistii

Postat: iulie 20, 2010 | Autor: salpetru | Filed under: Nicolas Walter | Tags: anarhism, birocratie, biserica, clasa sociala, delegati, democratie directa, democratie parlamentara, democratie reprezentativa, deputati, Dumnezeu, individualism, liberalism, lupta de clasa, mandat, militarism, proprietate, proprietatea, razboi si violenta, socialism, stat | 1 Comment »

Primii anarhisti erau dintre cei care au luat parte la revolutia engleza si la cea franceza din secolele XVIII si XIX, acestia primind numele de anarhisti ca insulta, pentru a sugera ca ei doreau anarhia, in sensul de haos sau confuzie. Pe la 1840, anarhistii au acceptat acest nume ca pe un stindard, pentru a arata ca doresc anarhia in sensul absentei guvernarii. Cuvantul grecesc “anarkhia”, ca si cuvantul englezesc “anarhie”, au ambele intelesuri (haos si lipsa guvernarii), iar cei care nu sunt anarhisti aduc ambele intelesuri la un numitor comun, insa anarhistii insista sa le separe. Pentru mai mult de un secol, anarhistii au fost cei care au crezut nu numai ca absenta guvernului nu inseamna haos si confuzie, dar si ca o societate fara guvern va fi mai buna decat societatea in care traim acum.

Anarhismul este teoria politica inspirata de reactia psihologica de respingere a autoritatii, reactie ce apare in orice grup uman. Cu totii ii cunoastem pe cei care sunt anarhisti in mod natural si care nu vor crede sau vor refuza sa faca ceva pentru simplul motiv ca cineva la spune ce sa creada sau ce sa faca si ne putem imagina astfel circumstantele in care nimeni nu va fi de acord cu nimeni si nimeni nu se va supune. In decursul istoriei, tendinta de a actiona in anarhism, in spiritul anarhiei, este vazuta in cadrul diversilor indivizi sau grupuri, ca rebeliune impotriva celor care conduc. Ideea de anarhie este foarte veche astfel, iar descrierea unei ere de aur in viitor, unde nu exista guvernare, poate fi gasita in gandirea Chinei antice si a Indiei, a Egiptului si a Mesopotamiei, a Greciei si a Romei, iar dorinta pentru un viitor utopic fara guvernare, poate fi gasita in gandirea a nenumarati scriitori religiosi sau politici si in ideatia comunitatilor. Dar ideea de a aplica anarhia in prezent, este mult mai recenta si abia in miscarea anarhista din secolul al – XIX – lea intalnim adjudecarea unei societati fara guvern, aici si acum.

Alte grupari, fie de stanga, fie de dreapta, pretind ca vor sa scape de guvernare in teorie, fie atunci cand piata ar fi atat de libera incat nu ar mai fi nevoie de supervizare, fie cand oamenii ar fi egali in asa masura, incat nu ar mai avea nevoie de nicio restrictie, dar in ambele cazuri, masurile pe care acestia par sa le adopte fac guvernul din ce in ce mai puternic[i]. Doar anarhistii si numai ei sunt cei care vor sa se descotoroseasca in practica, de guvern. Acest lucru nu inseamna ca anarhistii au convingerea ca toti oamenii sunt buni in mod natural sau identici sau perfectionabili sau orice alt nonsens romantic de acest gen. Inseamna ca anarhistii cred ca aproape toate fiintele umane sunt fiinte sociabile si apropiate ca fel de a fi si capabile sa isi traiasca propriile vieti si sa se ajute reciproc. Multi oameni spun ca guvernul este necesar, pentru ca in unii oameni nu poti avea incredere, ca acestia ar fi capabili sa aibe grija singuri de ei, iar replica anarhistilor este ca guvernarea dauneaza deoarece nimeni nu este de incredere cand vine vorba de a avea grija de ceilalti. Daca toti oamenii sunt atat de rai incat este nevoie sa fie condusi de altii, atunci anarhistii intreaba in mod firesc: cum poate fi cineva indeajuns de bun pentru a conduce pe altii? Puterea corupe, iar puterea absoluta corupe in mod absolut. In contrast cu acest lucru, bogatia de pe tot cuprinsul globului este produsul muncii umanitatii ca intreg si orice fiinta umana are acelasi drept ca toti ceilalti de a-si continua munca si de a se bucura de produsul muncii. Anarhismul este un tip de ideal care necesita in acelasi timp atat libertate totala cat si egalitate totala.

Liberalism si socialism

Anarhismul poate fi vazut ca fiind dezvoltat fie din liberalism, fie din socialism sau ca fiind dezvoltat din ambele: liberalism si socialism. Ca si liberalii, anarhistii vor libertatea, ca si socialistii, anarhistii vor egalitatea. Dar nu suntem satisfacuti numai de liberalism sau doar de socialism. Libertatea fara egalitate inseamna ca saracii si cei mai slabi sunt mai putin liberi decat cei bogati si puternici, iar egalitatea fara libertate, inseamna sa fim toti sclavi. Libertatea si egalitatea nu sunt contradictorii ci complementare; in locul vechii polarizari: libertate vs. egalitate – principiu conform caruia ni s-a spus ca mai multa libertate echivaleaza cu mai putina egalitate, iar o egalitate mai mare echivaleaza cu mai putina libertate – anarhistii postuleaza ca in practica nu poti avea una fara alta. Libertatea nu este autentica daca unii oameni sunt prea saraci sau prea slabi sa se bucure de ea, iar egalitatea, de asemenea, nu este veritabila daca unii sunt condusi de altii. Contributia cruciala adusa teoriei politice de catre anarhisti este revelarea faptului ca atat libertatea cat si egalitatea sunt in practica acelasi lucru.

Anarhismul se desprinde atat de liberalism cat si de socialism in abordarea unei versiuni diferite despre progres. Liberalii vad istoria ca pe o dezvoltare lineara pornind de la primitivism, superstitii, intoleranta si tiranie la civilizatie, iluminare, toleranta si emancipare. Exista atat un bun mers al lucrurilor cat si un regres, dar adevaratul progres al umanitatii este trecerea de la un trecut rau, la un viitor bun. Socialistii vad istoria ca pe o dezvoltare dialectica, pornind de la starea de primitivism, salbaticie, la despotism, feudalism si capitalism catre triunful proletariatului si desfiintarea claselor sociale. Exista revolutii si reactiuni, dar adevaratul progres al omenirii este vazut si in acest caz, tot ca o trecere de la un trecut rau, la un viitor bun[ii].

Anarhistii interpreteaza progresul total diferit, de fapt, adesea, ei nici nu fac referire la progres. Noi nu vedem istoria ca pe o dezvoltare lineara sau dialectica, ci ca pe un proces dual. Istoria tuturor societatilor umane este povestea luptei dintre conducator si cel condus, dintre cei care au si cei care nu au, dintre cei care vor sa guverneze si sa fie guvernati si cei care vor sa se elibereze pe ei insisi si pe ai lor, principiile autoritatii si libertatii, a guvernului si a rebeliunii, a statului si a societatii, principii care sunt intr-o opozitie continua. Aceasta tensiune nu se termina niciodata, schimbarea societatii omenesti in general sau a uneia oarecare, are loc acum intr-o directie, acum in alta directie. Preluarea puterii de catre un regim sau caderea unuia nu reprezinta o cadere misterioasa, ce are loc in contextul dezvoltarii si nici nu reprezinta o schimbare misterioasa in ceea ce priveste dezvoltarea, ci este exact ceea ce pare. Evenimentele istorice sunt binevenite doar in masura in care ele aduc mai multa libertate si egalitate pentru toti oamenii si nu exista niciun motiv ascuns in a numi un lucru rau ca fiind bun doar pentru ca era inevitabil sa se intample. Nu putem face predictii de care sa ne folosim si de asemenea, nu putem fi siguri ca lumea evolueaza intr-o directie buna. Singura noastra speranta ramane ca odata cu raspandirea cunoasterii si cresterea constiintei, oamenii vor deveni mai constienti de faptul ca isi pot trai propriile vieti fara a face apel la autoritate.

Cu toate acestea, anarhismul deriva din liberalism si socialism, atat din perspectiva istorica, cat si ideologica. Liberalismul si socialsmul preced anarhismul, iar anarhismul s-a nascut atat din ceea ce le este complementar, cat si din contradictiile lor, iar cei mai multi dintre anarhisti sunt initial, fie liberali, fie socialisti, fie ambele. Spiritul de revolta este rareori pe deplin inascut si in general acesta se dezvolta in interiorul fiecaruia, mai degraba decat in cadrul anarhismului. Intr-un anumit fel, anarhistii raman intotdeauna liberali si socialisti si daca resping ceea ce este bun in acestea, ei tradeaza de fapt anarhismul. Pe de o parte, depindem de libertatea cuvantului, de adunari, miscari, comportamente si in mod special de libertatea de a fi diferiti, pe de alta parte depindem de egalitate materiala, de solidaritatea interumana, de practica ajutorului reciproc, deprindem de impartirea egala a puterii[iii]. Suntem mai mult decat liberali si de asemenea, suntem mai mult decat socialisti.

Cu toate acestea, insa, anarhismul nu este doar un amestec de liberalism si socialism, asa cum este social democratia sau capitalismul interventionist[iv], care formeaza sistemul ce domina in aceasta tara. Oricat de mult am datora liberalismului si socialismului si oricat de apropiati am fi de liberali si socialisti, diferim in mod fundamental fata de ei – si de social democrati – prin respingerea institutiilor de guvernamant. Atat liberalii, cat si socialistii depind de guvernare – liberalii, chipurile, pentru a apara libertatea, dar de fapt pentru a impiedica egalitatea, socialistii, chipurile, pentru a apara egalitatea, dar de fapt pentru a impiedica libertatea. Chiar si cei mai extremisti liberali sau socialisti nu se descurca fara guvernare, fara exercitarea autoritatii de catre unii asupra altora. Esenta anarhismului, acel lucru fara de care nu ar fi anarhism, este negarea autoritaii asupra oricui de catre oricine.

Democratia si reprezentarea

Cei mai multi oameni se opun guvernarii nedemocratice, iar anarhistii difera de ei si prin opozitia fata de guvernarea democratica. Exista si altii care se opun guvernarii democratice, insa anarhistii difera de acestia in modul prin care o fac, nu pentru ca se tem sau urasc ca puterea sa fie in mainile poporului, ci pentru ca ei cred ca democratia nu este domnia poporului ci ca democratia este de fapt o contradictie logica, o imposibilitate fizica. Democratia veritabila este posibila doar intr-o comunitate mica, unde fiecare poate lua parte la orice decizie, altfel nu. Ceea ce se numeste democratie si pretinde sa fie guvernarea oamenilor, exercitata de oameni si pentru oameni, este in realitate guvernarea conducatorilor alesi si i s-ar potrivi mai bine numele de “oligarhie consimtita”

Guvernarea conducatorilor pe care i-am ales, este diferita si in general este mai buna decat guvernarea conducatorilor care s-au ales intre ei, dar ramane tot guvernarea unor oameni de catre alti oameni. Chiar si cele mai democratice guverne depind de cineva care sa il faca pe altcineva sa faca ceva sau sa opreasca pe altcineva sa faca ceva. Chiar si cand suntem guvernati de reprezentantii nostrii tot guvernati suntem, iar in momentul in care incep sa ne guverneze impotriva vointei noastre, ei inceteaza sa mai fie reprezentantii nostrii. Cei mai multi admit ca nu avem nicio obligatie fata de un guvern pe care nu l-am ales, anarhistii, insa, merg mai departe si insista asupra faptului ca nu avem nicio obligatie fata de un guvern ales. Ne putem supune pentru ca suntem de acord sau pentru ca suntem prea slabi sa ne opunem, dar nu avem nicio obligatie de a ne supune cand nu suntem de acord cu guvernarea si cand suntem suficient de puternici sa nu ne supunem. Cei mai multi recunosc ca aceia care sunt impicati in orice proces ce aduce o schimbare ar trebui sa se consulte inainte de a lua o decizie, anarhistii insa merg mai departe si insista ca ar trebui sa ia decizia si sa o puna in practica.

Asadar, anarhistii resping ideea de contract social si ideea de reprezentativitate[v]. In realitate, cu siguranta ca cele mai multe lucruri vor fi facute intotdeauna de cativa oameni, de aceia care sunt interesati de o anumita problema si care sunt capabili sa o rezolve, dar nu este nevoie ca acestia sa fie selectati sau alesi. Oricum, acesti oameni se vor face remarcati intotdeauna si este mai bine pentru ei sa o faca intr-un fel natural. Ideea este ca atat conducatorii cat si expertii nu trebuie sa fie carmuitori, conducerea si activitatea unui expert nu sunt legate in mod automat de autoritate. Chiar si cand reprezentativitatea este convenabila, tot la fel este. Singurii reprezentati adevarati sunt delegatii sau deputatii mandatati de catre cei ce ii trimit si care pot fi rechemati in orice clipa de aceeasi oameni ce i-au delegat. In acelasi spirit, carmuitorul care pretinde ca este reprezentant este mai rau decat carmuitorul care este in mod evident un uzurpator, pentru ca este mai greu sa te lupti cu autoritatea cand este impachetata in cuvinte mestesugite si argumente abstracte. Faptul ca putem vota pentru conducatorii nostri la fiecare cativa ani nu inseamna ca trebuie sa fim supusi fata de ei pentru tot restul timpului. Daca o facem, o facem din motive practice, nu din considerente morale. Anarhistii sunt impotriva guvernarii, oricum ar fi aceasta construita sau justificata.

Stat si clasa sociala

Anarhistii si-au concentrat in mod traditional opozitia lor fata de autoritate si stat, pentru ca acesta reprezinta institutiile care revendica monopolul de putere intr-un domeniu sau altul. Asta deoarece statul este exemplul suprem de autoritate in cadrul unei societati si in acelasi timp, sursa sau intarirea folosirii autoritatii in toate privintele. Mai mult, anarhistii s-au opus in mod traditional, la mai multe tipuri de stat, nu doar in cazul unei tiranii evidente a unui rege, dictator sau cuceritor, dar si in cazul altor variatii precum despotismul iluminist, monarhia progresiva, oligarhia feudala sau comerciala, democratia parlamentara, comunismul sovietic si asa mai departe. Anarhistii, au ajuns chiar la concluzia ca toate statele sunt la fel si ca, astfel, nu ai nimic de ales.

Aceasta este o simplificare dusa la extrem. Toate statele sunt in mod cert autoritare, dar unele state sunt in mod cert mai autoritare decat altele si orice persoana normala ar prefera sa traiasca sub un regim mai putin autoritar, decat sub unul mai autoritar. Pentru a da un exemplu simplu, astfel de lucrari despre anarhism nu ar fi putut fi publicate in multe state in trecut si inca nu pot aparea in anumite state, fie ele de stanga sau de dreapta, in est sau vest, nord sau sud, iar eu prefer sa traiesc acolo unde pot fi publicate si la fel si cititorii mei.

Putini anarhisti au o atitudine asa simplista fata de un lucru abstract numit “stat” si anarhistii se concentreaza pe atacul guvernului central si institutiile care deriva din el, nu doar pentru ca ele sunt parti ale statului ci pentru ca ele reprezinta exemplul extrem al folosirii autoritatii in societate. Noi opunem statului – societatea, dar nu il mai vedem ca fiind strain fata de societate, ca o crestere artificiala, ci il vedem in schimb ca facand parte din societate, ca o dezvoltare fireasca. Autoritatea este o forma normala de comportament, cum este si agresivitatea, dar este o forma care poate fi si ar trebui controlata. Acest lucru nu va fi facut daca vom incerca sa gasim forme de institutionalizare a ei, ci doar daca vom gasi cai prin care sa descotorosim de ea.

Anarhistii protesteaza fata de institutiile guvernului ce sunt evident represive: oficiali; autoritati; politie; tribunale; inchisori; armate, dar si impotriva acelora ce sunt aparent binevoitoare: organismele ce ofera subventii; consiliile locale; idustria nationalizata si corporatiile publice; banci si companii de asigurari; scoli si universitati; presa si emisiuni radio si TV si asa mai departe. Oricine poate vedea ca cele enumerate mai sus sunt institutii bazate nu pe consens ci pe constrangere si chiar pe forta, iar anarhistii insista asupra faptului ca si institutiile aparent binevoitoare folosesc acelasi pumn de fier, chiar daca acoperit intr-o manusa de catifea.

Cu toate astea, institutiile conectate in mod direct sau indirect cu statul nu pot fi intelese daca vor fi mereu percepute ca fiind rele pur si simplu. Ele pot fi caracterizate ca fiind bune din doua puncte de vedere. Au o functie negativa utila atunci cand someaza sa se foloseasca de autoritate impotriva parintilor care isi abuzeaza copiii, a proprietarilor lacomi, a sefilor brutali, a criminalilior violenti; si au si o functie pozitiva utila atunci cand promoveaza tot felul de activitati ce sunt de dorit in sfera sociala, cum ar fi lucrari publice, ajutor acordat in caz de catastrofa, sisteme de comunicatii si transport, arta si cultura, servicii medicale, planuri de pensii, ajutorarea saracilor[vi], educatie, transmisii radio, TV. Avem, asadar statul eliberator si statul bunastarii, statul care lucreaza pentru libertate si statul care lucreaza pentru egalitate.

Primul raspuns anarhist la acest lucru este ca avem in primul rand statul opresiv, ale carui functii principale sunt de fapt sa ii traga in jos pe oameni, sa limiteze libertatea, si ca toate acele functii binevoitoare ale statului pot fi exercitate si adesea au fost exercitate, de catre asociatiile de voluntari. Aici statul seamana cu biserica din evul mediu. In evul mediu, biserica era implicata in toate activitatile sociale esentiale si este greu de crezut ca acestea nu ar fi fost posibil sa fie facute fara biserica. Doar biserica putea sa boteze, sa cunune si sa ingroape oameni si a fost nevoita sa invete ca nu poate controla nasterile, dragoastea sau moartea. Orice act public avea nevoie de o binecuvantare religioasa oficiala si multe inca mai au nevoie si oamenii trebuie sa inteleaga ca acel act poate fi la fel de eficient si fara sa primeasca binecuvantarea. Biserica adesea interfereaza si adesea a controlat aceste aspecte ale vietii comunitatii, care acum sunt sub dominatia statului. Oamenii au inteles ca participarea bisericii nu este necesara ci este chiar vatamatoare, iar ceea ce au nevoie sa inteleaga acum, este ca dominatia statului este atat daunatoare cat si inutila. Avem nevoie de stat, doar atat cat vom crede ca avem nevoie de el, si tot ce se face poate fi facut la fel de bine sau chiar mai bine fara permisiune din partea autoritatii.

Un al doilea raspuns anarhist este acela ca functia esentiala a statului este aceea de a mentine inegalitatea. Putini anarhisti sunt de acord cu marxistii in privinta faptului ca unitatea de masura a societatii este clasa sociala, dar cei mai multi sunt de acord ca statul este expresia politica a structurii economice, adica acei reprezentanti ai poporului care detin sau controleaza bogatia comunitatii si asupritorul poporului care face munca ce genereaza aceasta bogatie. Statul este incapabil sa redistribuie corect bogatia pentru ca el este agentia principala a distributiei incorecte. Anarhistii sunt de acord cu marxistii ca sistemul prezent trebuie distrus, dar nu sunt de acord cu acestia ca sistemul viitor sa fie istituit de catre stat si predat in alte maini, pentru ca statul este o cauza asa cum este si un rezultat al sistemului bazat pe clase sociale iar o societate fara clase infiintata de catre stat va duce dupa scurt timp la o societate bazata pe clase sociale. Statul nu va disparea de la sine, el trebuie abolit in mod intentionat de oameni care sa preia puterea de la conducatori si avutia de la bogati, aceste doua actiuni fiind complementare, una fara cealalta neducand la niciun rezultat. Anarhia in cel mai adevarat sens inseamna o societate fara ambele: oameni puternici si oameni bogati.

Organizarea si birocratia

Toate acestea nu inseamna ca anarhistii resping organizatiile, in aceasta preconceptie gasindu-se si opinia larg raspandita despre anarhism. Oamenii pot accepta ca anarhia s-ar putea sa nu insemne doar haos si confuzie si ca anarhistii nu doresc dezordinea, ci ordinea fara guvernare, dar tot ei sunt siguri ca anarhia inseamna ordinea care apare in mod spontan si ca anarhistii refuza organizarea. Aceasta este insa, reversul adevarului. Anarhistii vor de fapt mai multa organizare dar organizare fara autoritate. Prejudecatile legate de anarhism au la baza prejudecatile legate de organizatii si aceasta preconceptie deriva din faptul ca oamenii nu pot concepe ca organizatile nu depind de manifestarea autoritatii, ca ele de fapt functioneaza mai bine in afara manifestarii autoritatii.

Daca ne gandim un pic vom ajunge la concluzia ca atunci cand constrangerea este inlocuita cu consensul va fi nevoie de mai multa dezbatere si palnificare, nu de mai putina. Toata lumea implicata in luarea unei decizii va putea sa ia parte la punerea ei in practica si nimeni nu va putea sa lase munca pe seama functionarilor platiti sau a reprezentantilor alesi. Fara regulile din care sa te inspiri sau precedente pe care sa le urmezi, fiecare decizie va trebui sa fie regandita. Fara conducatori carora sa te supui sau lideri pe care sa ii urmezi, va trebui ca toti sa participam la luarea deciziilor si sa cadem de acord. Pentru ca toate astea sa functioneze, multiplicitatea de relatii si complexitatea lor, care ii uneste pe indivizi intre ei va creste, nu va fi redusa. O asemenea organizare poate fi dizarmonica si ineficienta dar va fi mult mai aproape de nevoile oamenilor si de ceea ce simt oamenii care vor sa se implice. Daca ceva nu poate fi facut fara a se face apel la vechiul tip de organizatie, fara autoritate si constrangere, probabil ca nu merita facut si ar fi mai bine sa fie lasat nefacut.

Ceea ce anarhistii fac este sa respinga institutionalizarea organizatiei, instalarea unui grup special de oameni a caror functie este sa ii organizeze pe altii. O organizatie anarhista ar fi flexibila si ar avea deschidere, iar in momentul in care organizatia devine rigida si inchisa, cade in plasa birocratiei, devine instrumentul unei anumite clase si se intoarce la modelul autoritatii in locul celui de coordonare sociala. Fiecare grup tinde supus catre oligarhie, domnia unei minoritati si fiecare organizatie tinde supusa catre birocratie, domnia profesionistilor, iar anarhistii trebuie intotdeauna sa lupte impotriva acestor tendinte in viitor, ca si in prezent, intre ei si intre altii[vii].

Proprietatea

Anarhistii nu resping proprietatea, desi avem un punct de vedere deosebit asupra acestui subiect. Intr-un fel, proprietatea este furt[viii]. Posesia exclusiva a ceva de catre oricine reprezinta deprivarea tuturor celorlalti. Asta nu inseamna ca suntem toti comunisti[ix], asta inseamna ca dreptul cuiva de a de a poseda ceva, nu depinde de faptul ca acea persoana l-a produs sau l-a gasit sau l-a cumparat sau i-a fost daruit sau il foloseste sau are dreptul legal de a-l avea in posesie ci depinde de nevoia acelei persoane si mai mult de atat, daca acea persoana are nevoie de acel lucru mai mult decat altcineva[x]. Aceasta este o chestiune de fond, nu de justitie abstracta sau legata de legea naturala[xi], este o chestiune legata de solidaritatea interumana si evident de bunul simt. Daca eu am o paine si tie iti este foame, painea iti apartine tie, nu mie. Daca eu am o haina si tie iti este frig, haina iti aprtine. Daca eu am o casa si tu nu, atunci ai dreptul de a folosi cel putin una din camerele mele. In alt sens insa, proprietatea este libertate[xii], placerea personala a posesiei bunurilor, a acareturilor, sunt conditii esentiale pentru ca individul sa aiba o viata buna.

Anarhistii sunt in favoarea proprietatii private care nu poate fi folosita de o persoana pentru a o exploata pe alta, acele bunuri personale pe care le acumulam din copilarie si care devin parte a vietii noastre. Chestiunea fata de care ne opunem noi este proprietatea publica folosita pentru a exploata oamenii – pamanturi si cladiri, mijloace de productie si distributie, materii prime si articole de manufactura, banii si capitalul. Principiul acestei probleme este ca oamenii au dreptul la ceea ce produc prin propria lor munca dar nu si la ceea ce obtin prin munca altora; au dreptul la ceea ce au nevoie si folosesc dar nu si la ce nu au nevoie si nu pot folosi. In momentul in care unii oameni detin mai mult decat au nevoie, acel surplus, fie va fi risipit, fie ii va impiedica pe altii sa aiba ceea ce le este necesar.

Asta inseamna ca bogatii nu au dreptul la proprietatea lor deoarece acestia nu sunt bogati pentru ca muncesc pe branci, ci pentru ca o gramada de oameni muncesc pentru ei, iar saracii au dreptul la proprietatea celor bogati pentru ca acestia sunt saraci nu pentru ca muncesc putin, ci pentru ca muncesc pentru altii. Intr-adevar, saracii muncesc aproape intotdeauna multe ore, au munci plictisitoare si conditii mai rele de munca decat bogatii. Nimeni nu se imbogateste sau nu ramane bogat doar prin propria munca ci doar exploatand munca altora. Putem avea o casa si o bucata de pamant, unelte si posibilitatea de a face comert precum si o sanatate buna pe toata perioada vietii si putem munci oricat de greu, atat cat putem de mult – vom produce suficient pentru familiile noastre, poate chiar mai mult, dar nici atunci acest lucru nu ar fi suficient, intrucat am putea depinde de altii in a oferi produsele noastre si a face comert cu ele.

Proprietatea publica ridica nu numai problema posesiunii dar de asemenea, pe cea de control. Nu este obligatoriu sa deti proprietatea pentru a-i putea exploata pe altii. Oamenii bogatii s-au folosit intotdeauna de altii pentru a-si spori proprietatea, iar acum cand corporatii anonime si intreprinderile de stat inlocuiesc proprietarii individuali[xiii], managerii devin conducatori care exploateaza munca altora. Atat in tarile mai inapoiate cat si in cele dezvoltate, atat in tarile capitaliste, cat si in cele comuniste, o minoritate detine sau, in cazul statelor comuniste, controleaza, o proportie covarsitor de mare din proprietatea publica.

In ciuda aparentelor, aceasta nu este o problema economica sau juridica. Cee ce conteaza, nu este distributia banilor, sau sistemul de posesie a pamantului, sau organizarea fiscalitatii sau tipul de impozit, sau dreptul de succesiune, ci simplul fapt ca unii oameni muncesc pentru altii, asa cum unii oameni ii supun pe altii. Daca noi vom refuza sa mai muncim pentru cei bogati si puternici, proprietatea ar disparea si in acelasi fel, daca vom refuza sa ne supunem conducatorilor, autoritatea va disparea. Pentru anarhisti, proprietatea sta la baza autoritatii[xiv] si nu invers. Problema nu este cum se face ca taranul pune mancarea in gura arendasului sau cum muncitorul pune banii in buzunarele patronului, ci de ce fac asta, iar aici avem de a face cu un punct de vedere politic.

Unii inceraca sa rezolve problema proprietatii schimband legea sau guvernul, fie prin reforma, fie prin revolutie. Anarhistii nu cred in asemenea solutii, dar nici nu cad de acord toti intre ei in privinta unei solutii potrivite. Unii anarhistii vor impartirea a tot intre toti, asa incat sa avem toti acces in mod egal la bogatia din lume si un sistem laissez-fair[xv] cu creditare libera, pentru a preveni acumularea excesiva. Dar cei mai multi anarhisti nu au incredere nici in aceasta solutie si vor expropierea intregii proprietati publice in cazul celor care au mai mult decat au nevoie, asa incat sa avem toti acces in mod egal la bunastare si controlul sa fie in mainile intregii comunitati. Cel putin, anarhistii cad de acord intre ei ca actualul sistem de impartire a proprietatii trebuie distrus, laolalta cu sistemul actual bazat pe autoritate.

Dumnezeu si biserica

Anarhistii au fost, in mod traditional, anti-clericali si de asemenea, atei. Primii anarhisti se opuneau bisericii asa cum se opuneau si statului si cei mai multi dintre ei se opuneau religiei in sine. Sloganul: “Fara Dumnezeu, fara stapan”, a fost adesea folosit pentru a rezuma mesajul anarhist. Multi oameni inca, in primul pas catre anarhism, isi abandoneaza credinta si devin rationalisti sau umanisti, deoarece respingerea autoritatii divine incurajeaza respingerea autoritatii umane. Aproape toti anarhistii azi, sunt atei sau cel putin agnostici.

Au existat insa, si anarhisti religiosi, desi acestia se situeaza de obicei in afara ideilor dominante in anarhism. Exemplele evidente sunt sectele eretice care au anticipat ideile anarhiste inainte de secolul XIX si de asemenea, grupurile de pacifisti religiosi din America de nord din timpul secolului al – XIX – lea si al – XX – lea, in mod special Tolstoi[xvi] si adeptii lui la inceputul secolului XX, precum si miscarea muncitorilor catolici din Statele Unite[xvii], activa inca din anii 1930.

Antipatia generala a anarhistilor fata de religie a scazut in intensitate in momentul in care puterea bisericii a scazut si ea si cei mai multi anarhisti percep religia acum, ca pe o chestiune personala. Ei s-ar opune interzicerii cu forta a religiei insa s-ar opune si impunerii religiei cu forta. Ei tolereaza credinta oamenilor, atat timp cat aceasta ii afecteaza doar pe ei insa nu ar lasa biserica sa detina mai multa putere.

Intre timp, istoria religiilor a devenit, este un model, pentru istoria guvernelor, a guvernarii. Odata s-a crezut ca este imposibil sa avem o societate fara Dumnezeu, acum Dumnezeu a murit[xviii]. Inca se crede ca este imposibil sa avem o societate fara aparatul de stat iar noi, acum, trebuie sa distrugem statul.

Razboiul si violenta

Anarhistii s-au opus dintotdeauna razboiului, dar nu toti anarhistii s-au opus violentei. Ei sunt anti – militaristi, dar nu neaparat pacifisti. Pentru anarhisti razboiul este exemplul suprem al autoritatii din afara societatii si in acelasi timp, o puternica intarire a autoritatii in cadrul societatii[xix]. Violenta organizata si distrugerea care apartin razboiului, reprezinta versiunea amplificata a violentei si distrugerii facuta de catre stat, iar razboiul mentine statul sanatos[xx]. Miscarea anarhista are o puternica traditie de rezistenta impotriva razboiului si a pregatirii de razboi. Cativa anarhisti au sustinut unele razboaie, dar ei au fost dintotdeauna renegati de camarazii lor, iar aceasta totala opozitie fata de razboaiele nationale este unul dintre factorii care ii unesc cel mai mult pe anarhisti.

Anarhistii fac insa, distinctia intre razboaiele nationale dintre state si razboaiele civile dintre clase. Miscarea anarhista revolutionara, inca de la sfarsitul secolului XIX, a chemat la o insurectie violenta pentru a distruge statul si anarhistii au luat parte activ la multe rascoale si razboaie civile, in special cele din Rusia si Spania[xxi]. Desi au fost implicati in asemenea lupte, ei au fost constienti mereu ca acestea nu or sa aduca revolutia. Violenta poate fi necesara pentru a distruge vechiul sistem dar a fost inutila si intr-adevar periculoasa in stradania de a cladi un nou sistem. O armata populara poate ajuta la infrangerea clasei conducatoare si la distrugerea unui guvern, dar nu poate ajuta la crearea unei societati libere si nu foloseste la nimic sa castigi un razboi, daca nu poti castiga pacea.

Multi anarhisti s-au indoit in realitate ca violenta ar avea vreo parte utila. Ca si modul de a fi al statului, violenta nu este o forta neutra a carui efect depinde de cine o foloseste, si violenta nu poate aduce nimic bun oricine ar folosi-o. Bineinteles ca violenta celor oprimati nu este aceeasi cu violenta opresorilor dar chiar si atunci cand este singura optiune de a raspunde unei situatii intolerabile, tot nu este cea mai buna cale de urmat. Violenta este una dintre cele mai neplacute trasaturi ale societatii de azi si ramane neplacuta oricare ar fi scopul, ba chiar mai mult, ea tinde chiar sa atace scopul pentru care este lansata, chiar si in situatiile unde pare potrivit sa apelezi la ea, asa cum este revolutia. Experienta istorica ne spune ca violenta nu garanteaza succesul unei revolutii, ba chiar din contra, cu cat violenta este folosita mai des, cu atat ne indepartam de revolutie.

Toate aceste lucruri par absurde celor care nu sunt anarhisti. Una dintre cele mai vechi si proeminente preconceptii legate de anarhism este ca anarhistii sunt mai presus de toate violenti. Stereotipul anarhistului care are o bomba ascunsa sub pelerina este mai vechi de un secol si inca este puternic inradacinat in mentalul colectiv. Multi anarhisti, este adevarat, au favorizat violenta, unii au preferat asasinarea unor figuri publice si cativa chiar au preferat terorizarea populatiei in lupta lor de a distruge sistemul din prezent. Exista o latura intunecata a anarhismului pe care nu are rost sa o negam. Dar aceasta este doar o latura a anarhismului si inca una mica. Cei mai multi anarhisti s-au opus oricarei violente dintotdeauna, in afara celei absolut necesare, care apare in momentul in care oamenii se ridica impotriva conducatorilor si exploatatorilor lor, desi acestia trebuie sa fi fost sovaitori in a condamna acei cativa anarhisti care au recurs la violenta din motive sincere.

Principalii promotori ai violentei au fost aceia care mentin autoritatea, nu aceia care ii ataca. Cei mai mari criminali nu au fost acei atentatori cu bomba, impinsi de disperare, acum un secol in Europa de est, ci masinaria armata a fiecarui stat din lume de-a lungul intregii istorii. Nici un anarhist nu poate concura cu atacurile violente supra oraselor si cu bombardarea lor, nici un asasin nu se poate compara cu Hitler sau Stalin[xxii]. Vom continua sa incurajam muncitorii sa ia in posesie fabricile sau taranii sa ia in posesie pamantul, si am putea continua sa depasim bariere sau sa construim baricade, dar noi nu avem soldati, avioane, politie, inchisori, lagare de concentrare, plutoane de executie, camere de gazare, calai. Pentru anarhisti, violenta este exemplul extrem al folosirii puterii unei persoane asupra alteia si noi ne opunem acestui apogeu.

Intr-o asemenea situatie, anarhistii au devenit pacifisti si pacifistii, anarhisti. Acest lucru a adus beneficii de ambele parti, anarhistii invatand de la pacifisti si pacifistii de la anarhisti. Unii anarhisti au fost atrasi in mod special de tipul militant de pacifism adjudecat de Tolstoi si Ghandi[xxiii] si de folosirea non – violentei ca tehnica a actiunii directe[xxiv] si multi anarhisti au luat parte la miscari impotriva razboaielor iar acest lucru a avut uneori o influenta importanta asupra lor. Cu toate acestea multi anarhisti, chiar dintre cei mai inflacarati, considera ca pacifismul este prea deschis catre a respinge de tot violenta tuturor oamenilor, in toate circumstantele si ca este prea limitat in credinta sa, ca eliminarea violentei pur si simplu va duce la o schimbare sociala semnificativa. Daca pacifistii vad autoritatea ca pe o forma care implica mai putina violenta, anarhistii vad violenta ca implicand mai mult autoritarism. Unii anarhistii, chiar nu au nimic in comun cu partea morala a pacifismului, ascetismul si virtutea si viziunea pronuntat idealista a acestuia. Pentru a repeta, ei sunt anti-militaristi dar nu neaparat pacifisti.

Individul si societatea

Elementul de baza al societatii este fiinta umana. Aproape toti indivizii traiesc in societate iar societatea nu este altceva decat suma tuturor indivizilor la un loc iar singurul ei scop este de a conserva viata. Anarhistii nu cred ca oamenii au drepturi naturale[xxv], acest lucru fiind valabil pentru toti; un individ nu are dreptul sa faca ceva insa nici un alt individ nu are dreptul sa il opreasca. Nu exista o vointa generala, nici norme sociale carora ar trebui sa ne supunem. Suntem egali dar nu identici. Competitia si cooperarea, agresiunea si blandetea, intoleranta si toleranta, violenta si amabilitatea, autoritatea si rebeliunea, toate acestea sunt forme naturale ale comportamentului social, numai ca unele ajuta, pe cand altele stanjenesc intreaga viata a indivizilor. Anarhistii cred ca cea mai buna cale pentru a le garanta este nevoie de a asigura libertate in mod egal pentru fiecare membru al societatii.

De aceea noi nu ne aplecam asupra moralei in intelesul ei traditional si de asemenea, nu ne intereseaza ce fac oamenii cu propriile lor vieti. Lasa oamenii sa faca ce vor, in limitele capacitatii lor, prevazand ca si ei sa ii lase pe altii sa faca ce vor. Asemenea lucruri precum: modul de a te imbraca, infatisarea, discursul, manierele, cunoscutii si asa mai departe, sunt toate chestiuni care tin de preferinte. La fel sta treaba si cu sexul. Noi suntem in favoarea libertinajului, acest lucru neinsemnand ca noi sprijinim promiscuitatea, inseamna doar ca dragostea este libera de constrangere, cu exceptia prostitutiei si violului si ca oamenii ar trebui sa fie capabili sa isi aleaga singuri (sau sa respinga) forme de comportament sexual sau parteneri sexuali. Indulgenta extrema i se poate potrivi unei persoane, castitatea extrema alteia – desi cei mai multi anarhisti simt ca lumea ar fi un loc mai bun daca ar fi mai putina fandoseala si mai mult futai. Acelasi principiu se aplica si in cazul drogurilor. Oamenii se pot intoxica cu alcool sau cafea, canabis sau amfetamine, tutun sau opiacee, iar noi nu avem dreptul de a ii opri, acestia se vor pedepsi singuri prin comportamentul lor, desi putem incerca sa ii ajutam. Intr-un mod similar, indivizii pot apela la adorarea religioasa atata timp cat ii lasa pe altii sa faca acelasi lucru in felul lor, sau sa nu fie religiosi deloc. Nu conteaza daca oamenii se simt ofensati, conteaza doar daca oamenii sunt raniti. Nu are rost sa ne preocupam de diferentele de comportament ci trebuie sa ne preocupam de grosolania societatii autoritare.

Anarhistii s-au opus dintotdeauna oricarei forme de oprimare, fie nationale, sociale, rasiale sau sexuale si au sustinut dintotdeauna orice miscare de emancipare nationala, sociala, rasiala sau sexuala. Dar ei tind sa se diferentiaza de aliatii lor din aceste miscari, avand o viziune cuprinzatoare despre toate formele de opresiune ca fiind politice in esenta lor si prin faptul ca vad toate victimele opresiunii ca fiind fiinte umane mai degraba decat apartinand unei nationalitati, clase, rase sau sex.

Principalul dusman al individului liber este puterea covarsitoare a statului, insa anarhistii se opun si tuturor celorlalte forme de autoritate care limiteaza libertatea – in familie, la scoala, la serviciu, in comunitate si oricarei incercari de a-l face pe individ sa se conformeze. In orice caz, inainte de a discuta despre cum ar trebui organizata societatea, se impune sa descriem formele variate pe care le-a luat anarhismul in conformitate cu anumite viziuni legate de relatia dintre individ si societate.

[i] Este vorba pe de o parte de marxisti, care pretind ca statul va disparea de la sine, atunci cand societatea va deveni profund egalitarista, iar constiinta sociala va lua locul exploatarii. Cu toate acestea, actiunile lor tind spre intarirea autoritatii statului, urmand impunerea “dictaturii proletariatului”. Pe de alta parte, este vorba despre libertarienii de dreapta, care desi par a adopta o pozitie impotriva regularizarilor impuse de stat, aduc argumente in favoarea statului minimal. In acest sens, Rober Nozik, ajunge in lucrarea sa “Anarhie, Stat, Utopie”, la concluzia ca cea mai buna forma de guvernare este statul minimal si nu absenta guvernarii, asa cum pretind teoreticienii anarhismului nascut pe continentul European in secolul al XIX-lea.

[ii] Marx interpreteaza istoria dialectic si face previziuni in privinta aceateia si a unei societati viitoare mai bune. El vede in aparitia capitalismului un demers progresiv, care a dus la desfiintarea relatiilor feudale. La randul sau, in mod necesar, capitalismul va fi abolit, atunci cand fortele dialectice care se manifesta in istorie vor duce la distrugerea acestuia. Revolutionarii ar avea rolul de a grabi acest proces, in opinia lui Marx.

[iii] Libertatea cuvantului, adunari (dreptul de asociere), miscari sociale, comportament individual (in sensul de neuniformizat), libertatea de a fi diferiti sunt valori liberale iar egalitate materiala, solidaritate interumana, practica ajutorului reciproc, impartirea egala a puterii sunt valori ale stangii.

[iv] Social democratia sau capitalismul interventionist reprezinta tendintele reformiste care au marcat economia Europei de vest de-a lungul secolului XX.

[v] Teoria anarhista respinge ideea contractului social fiind o teorie non-contractualista. Teoria contractului social explica aparitia si formarea statului din nevoia indivizilor de a mentine ordinea sociala. Teoria contractualista postuleaza necesitatea suveranitatii guvernului sau o oricarei alte autoritati. Thomas Hobbes (1651), John Locke (1689) si Jean-Jacques Rousseau (1762) sunt celebri pentru elaborarea teoriei contractualiste. Teoria contractului social are la baza descrierea “starii de natura”, in care indivizii sunt imaginati ca fiind vulnerabili in fata exceselor si abuzurilor semenilor lor. De aici apare necesitatea cedarii unor drepturi naturale in vederea asigurarii securitatii de catre un suveran. Aceast schimb poarta denumirea de contract social. Thomas Hobbes sustine monarhia autoritara, John Lock – monarhia liberala iar Jean-Jacques Rousseau – republicanismul liberal.

[vi] In textul in limba engleza: “poor relief”. In Anglia chiar a fost adoptat de catre parlament in anul 1662, o lege cu denumirea de “Poor Relief Act”. O prima lege favorabila protectiei saracilor a fost instituita in 1576, in timpul domniei reginei Elisabeta I, prin legea numita: “Poor Low”. Saracii si cersetorii trebuiau sa lucreze pentru a primi un ajutor din partea autoritatilor locale. In anul 1601 se adauga prevederilor legii din 1576, faptul ca saracii si cersetorii sa fie luati in “custodia” parohiilor de care apartineu. Clasificare saracilor in acest act, era urmatoarea: “saracii impotenti” (bolnavii si batranii care nu erau apti de munca); “persoanele apte de munca” (care trebuiau sa lucreze in scolile de corectie) si “persoanele apte de munca care nu vor sa munceasca” (aceastea erau obligate sa locuiasca in casele de corectie). In anul 1834 a fost implementat “Amendamentul Legii Saracilor” ce isi propunea sa minimizeze dependenta saracilor fata de stat. Astazi Marea Britanie detine unul dintre cele mai puternice sisteme interventioniste de protectie sociala din intreaga lume. Politicile sociale din Marea Britanie sunt caracterizate de o generoasa redistribuire din produsul intern brut

[vii] Conceptia potrivit careia elitele reprezinta valoarea este cea mai reprobabila varianta de elitism, aceasta functionand ca un scut protector al unei clase dominante. Elitele au apelat mereu la elaborari ideologice pentru a-si justifica dominatia. Anarhistii se opun elitelor politice, financiare, culturale deoarece elitismul este antidemocratic.

[viii] Pierre Joseph Proudhon, in lucrarea sa: “Ce este proprietatea?” raspunde foarte direct acestei intrebari, astfel: “proprietatea este furt”. Cateva randuri mai jos, insa, in aceeasi lucrare, Proudhon afirma ca doreste propietate pentru toti. Valoarea acestor afirmatii sta in ideea ca propietatea nu poate fi justificata in afara unei distributii echitabile. De asemenea, aceste afirmatii includ ideea ca propietatea nu poate fi economica ci doar sociala. De exemplu, propietatea asupra mijloacelor de productie care adanceste diferentele economice dintre indivizi, nu poate fi justificata, fiind furt. Aceasta sentinta: “propietatea este furt”, i-a atras atentia lui Marx care a inceput sa corespondeze cu Proudhon. Acesta, insa a denunta intoleranta lui Marx.

[ix] Sintagma: “de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi” a fost popularizata de Marx in “Critica Programului de la Gotha” din 1875.

[x] Proprietatea se defineste ca fiind ansamblul bunurilor aflate in stapanirea unei persoane, a unui grup de persoane sau a unei institutii. Temele cele mai importante legate de proprietate, teme la care se refera majoritatea clasicilor filosofiei politice, sunt: indreptatirea sau dreptul de achizitie (modul de dobandire: conform principiului dreptatii in achizitie sau prin violenta, frauda); dreptul de posesie; transferul de proprietate (schimb voluntar, cadou, frauda); dreptatea distributiva. In definirea proprietatii private trebuie sa se tina cont de echitatea sociala si tocmai acest lucru incearca Nicolas Walter sa scoata in evidenta aici.

[xi] Legea naturala sau legea naturii este o teorie care postuleaza existenta unei legi a carei intemeiere este in natura si este, deci, universala. Legea naturala se opune legii pozitive, care este facuta de om. Thomas Hobbes foloseste principiul legii naturale in lucrari precum: “Leviatanul” sau “De Cive”ca fiind o regula generala ce impiedica pe om sa faca ceea ce este distructiv. John Lock se foloseste de asemenea, de legea naturala pentru a-si postula teoriile filosofice. Pentru Lock daca conducatorul esueaza sa protejeze viata, libertatea si proprietatea, atunci oamenii sunt indreptatiti sa se revolte, sa-l alunge pe conducator si sa formeze un nou stat.

[xii] Conceptiile liberale aseaza libertatea umana pe dreptul la proprietate.

[xiii] In text: “individual property owners”, in sensul de proprietate mica, precum cea detinuta de o familie.

[xiv] In dezvoltarea anarhismului ca teorie economica au fost facute incercari si in sensul libertatii absolute a pietei. Aceasta incercare poarta denumirea de anarho capitalism, iar marea majoritate a anarhistilor resping aceasta teorie deoarece asa cum arata si Walter, baza autoritatii este proprietatea. Teoria anarho capitalista nu poate avea succes intre anarhisti din urmatoarele considerente: 1. In anarho capitalism proprietatea publica devine proprietate privata; 2. Sclavagismul voluntar este doar o extensie a teoriei anarho capitaliste a contractului liber-consimtit; 3. Lipsa oricarei preocupari in teoria anarho capitalista pentru echitate sociala si pentru protejarea auto-guvernarii in fata monopolului de putere al capitalistului dat de proprietatea privata.

[xv] Intelesul general al termenului laissez-faire este acela de a lasa evenimentele sa aibe loc fara sa intervi, sau de a lasa oamenii sa faca ceea ce doresc. Acest termen este folosit adesea in legatura cu anumite filosofii economice care cauta sa elimine interventia guvernamentala.

[xvi] Contele Lev Nicolaevici Tolstoi ( 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910) - scriitor rus considerat de catre critici ca fiind unul dintre cei mai importanti romancieri ai lumii. Interpretarile sale literare privind invataturile etice ale lui Isus Hristos l-au facut sa devina mai tarziu, spre sfarsitul vietii sale, un fervent comentator al invataturilor lui Hristos, in sensul lor social, pacifist şi nemediat de vreo putere lumească. Ideile sale despre rezistenta nonviolenta, expusa in opere ca „Imparatia lui Dumnezeu este cu tine”, vor avea un profund impact asupra unor personalitati de referinta din secolul al XX-lea, printre care Gandhi si Martin Luther King Jr.

[xvii] Miscarea muncitorilor catolici este reprezentata de comunitati autonome de catolici, fonadate de Dorothy Day si Peter Maurin, in 1933. Acestia declara ca vor sa traiasca in armonie cu dreptatea si caritatea promovata de Isus Hristos.

[xviii] Sentinta: “Dumnezeu a murit” ii apartine lui Fr. Nietzche si este expusa in lucrarea “Asa graita Zarathustra”. Prin aceasta Nietzche nu identifica un Dumnezeu care a existat si a incetat sa existe, ci ca religia nu mai reprezinta o sursa de intelepciune. Negarea lui Dumnezeu este si negarea tuturor valorilor absolute, si a moralei universale. Prin acest nihilism, Nietzche cauta sa reevalueze fundamentul valorilor omenesti, desprinzandu-se de morala crestina care este acuzata de a fi sursa slabiciunilor omenesti. Alexandru Suciu, interpreteaza sentinta lui Nietzche astfel: “Oamenii nu se pot referi la Dumnezeu pentru a cauta prin El o explicatie a lumii, nici pentru a gasi in El un sens. Omul este obligat de acum sa nu mai conteze decat pe el insusi., sa-si asume responsabilitatea propriei experiente. Aceste idei au fost de multe ori interpretate ca o sfidare promoteica a unui om transformat in supraom, ca un Mantuitor sau chiar ca Dumnezeu. O cercetare mai profunda a gandirii lui Nietzsche ne conduce spre o alta intelegere. Absenta lui Dumnezeu este o provocare permanenta a omului de-a se angaja dureros si eroic intr-o continua depasire de sine”. (Alexandru Suciu – “Filosofia si istoria religiilor”, Ed. Didactica si Pedagogica, editia a-II-a revizuita, Bucuresti, 2008, p. 33).

[xix] Militarismul este credinta sau dorinta unui guvern ca o tara sa mentina o structura militara semnificativa şi sa fie pregatita sa o foloseasca agresiv pentru a apara sau promova interesele nationale. Militarismul a fost, de asemenea, definit ca fiind agresivitate care implica amenintarea folosirii puterii militare, precum si glorificarea ideilor unei clase militare profesioniste si predominanta fortelor armate in administrarea unui stat. Din punct de vedere istoric, militarismul a fost un principiu semnificativ in ideologiile imperialiste sau expansioniste ale mai multor natiuni. Câteva exemple sunt: Sparta, Prusia, Imperiul Britanic, Imperiul Japonez, Uniunea Sovietica, Italia fascista, Germania nazista, Irak sub conducerea lui Sadam Hussein sau SUA sub administratia lui Bush. In general militarismul face obiectul doctrinelor ideologice de dreapta.

[xx] “Razboiul este sanatatea statului” este prima parte a unui eseu intitulat: “Statul”, lasat neterminat de catre Randolph Bourne (30 Mai 1886 – 22 Decembrie 1918) , scriitor american nscut in Bloomfield, New Jersey, SUA

[xxi]Prima revolutie rusa (1905) aduce participarea anarho comunistilor Chernoe – Znamia. In revolutia din februarie, anarhistul Peter Kropotkin a contribuit la elaborarea politicilor guvernului provizoriu. El si-a intrerupt activitatea cand bolsevicii au preluat puterea. In timpul revolutiei din octombrie, anarhistii au facut unele aliante cu bolsevicii. Bolsevicii s-au descotorosit de anarhisti imediat ce au avut prilejul. In Spania, anarhistii s-au bucurat de mult suport si influenta in timpul razboiul civil din Spania (1936 – 1939). In aceasta perioada in Spania au existat mai multe variante de anarhism, de la anarhismul taranilor din Andalusia, la anarho sindicalismul din Catalonia si din capitala acesteia Barcelona, la anarhismul din alte orase precum Zaragoza, numit cateodata “anarhism pur”. Aceste traiectorii erau complementare, in ciuda diferentelor.

[xxii] Este unanim recunoscut ca Hitler se face vinovat de moartea a 6 milioane de evrei inocenti, precum si a altor 40 de milioane de victime ale razboiului cauzat de el, dintre care 9 milioane de germani. Sistemul comunist a dus conform numaratorii facute de Stephane Courtois in “Cartea Neagra a Comunismului” la aproximativ 200 de milioane de morti. Daca primul razboi mondial a fost unul pentru dominatie coloniala, al doilea a fost un razboi intre ideologii: bolsevism si fascism. O lectura interesanta legata de propagarea violentei de catre aparatul de stat, este lucrarea lingvistului si filosofului american Noam Chomsky – “Counting the Bodies”

[xxiii] Mohandas Karamchand Ghandi (2 octombrie 1869 – 30 ianuarie 1948) lider politic si spiritual indian. El vedea violenta ca sursa a problemelor sociale si statul ca motor al violentei. El considera carte lui Tolstoi, “Imparatia lui Dumnezeu e cu voi” ca fiind o carte despre organizare practica anarhista, sustinand ca aceasta carte i-a influentat intreaga viata. Aplicarea cu succes a teoriei lui Ghandi – rezistenta non – violente in masa a condus India la independenta fata de Marea Britanie.

[xxiv] Non violenta este o filosofie si o strategie ce urmareste schimbarea sociala, prin educatie. Aceasta strategie este cunoscuta, in principala datorita opozitiei initiate de Mahatma Ghandi impotriva dominatiei britanice din India si datorita adoptarii ei de catre Martin Luther King in America pentru a obtine drepturi civile pentru populatia de culoare.

[xxv] Drepturile naturale, numite si drepturi morale sau drepturi inalienabile sunt drepturi care nu intra in sfera drepturilor legale. Drepturile naturale sunt interpretate ca fiind drepturi universale, pe cand drepturile legale sunt limitate la sistemul de drept si la cultura politica. Thomas Hobbes abordeaza problema drepturilor naturale in filosofia sa politica si morala. Pentru el drepturile naturale deriva din legea naturala. John Lock include drepturile naturale in teoria sa contractualista. Jean Jacques Rousseau pretinde de asemenea, ca existenta drepturilor naturale este indispensabila formarii unei constitutii sau a unui set de legi.

2. “Despre Anarhism”. Nota la editia din 2002. Introducere la editia originala a lucrarii “Despre Anarhism”

Postat: iunie 24, 2010 | Autor: salpetru | Filed under: Nicolas Walter | 1 Comment »

Nota la editia din 2002

Aceasta este o noua editie a lucrarii Despre Aarhism, avand la baza textul publicat in 1969 de catre Freedom Press si care include revizii mai vechi, nepublicate pana acum, la care Nicolas Walter a lucrat in anii ’80 si care au fost pastrate de Heiner Becker.

Suntem datori sa multumim Christinei Walter, lui Ruth Walter si lui Colin Ward.

Introducere la editia originala a lucrarii Despre Anarhism

Miscarea anarhista moderna are acum 100 de ani, numarand de cand bakunistii s-au alaturat primei Internationale, iar in aceasta tara a existat o miscare anarhista continua care are 90 de ani (Freedom Press exista din 1886). Acest trecut este o sursa de putere dar si o sursa a slabiciunii, in mod secial, in lumea publicatiilor. Literatura anarhista din trecut cantaraste greu in prezent si acest lucru ne impiedica sa producem o noua literatura pentru viitor. In plus, desi operele predescesorilor nostri sunt numeroase, cele mai multe nu mai sunt editate iar restul nu mai sunt actuale. Mai mult de atat, marea majoritate a lucrarilor publicate in limba engleza sunt traduceri din alte limbi.

Asta inseamna ca exista putine lucrari pe care le putem numi ca fiind ale noastre. Ceea ce urmareste cartea de fata este o incercare de a adauga, fata de situatia descrisa mai sus, o noua expunere a anarhismului. O asemenea expunere (dare de seama), nu poate fi decat expunerea punctului de vedere propriu, avand in vedere si ca una dintre caracteristicile anarhismului este aceea de a se increde in judecata individului, dar in acelasi timp intentioneaza sa tina seama de punctul de vedere general care domina in miscarea anarhista si sa il interpreteze fara a-l prejudicia. Lucrarea este exprimata intr-un limbaj simplu, fara referiri constante la autori sau evenimente din trecut, asa ca poate fi inteleasa fara dificultate si fara a face apel la cunostinte dobandite anterior. In acelasi timp, insa, lucrarea se bazeaza pe ceea ce au sustinut alti autori in trecut si nu are pretentia de a fi o lucrare originala. De asemenea, lucrarea nu are pretentia de a fi completa, pentru ca mai sunt multe de spus despre anarhism, lucruri care s-ar putea potrivi in paginile acestei carti si fara indoiala ca subiectele abordate aici vor fi inlocuite, abandonate, nu peste mult timp, in alte lucrari, asa cum s-a intamplat si cu toate celelalte lucrari care i-au precedat.

Mai presus de toata, insa, nu fac apel la autoritate, cu atat mai mult cu cat caracteristica esentiala a anarhismului este respingerea autoritatii oricarui vorbitor. Daca cititorii mei nu au sa imi aduca critici, inseamna ca demersul meu a esuat. Ceea ce urmeaza sa descoperiti in aceste pagini este o expunere din punct de vedere personal a anarhismului, expunere inspirata din experienta a 15 ani in care am parcurs literatura anarhista si am discutat despre ideile anarhiste si experienta a 10 ani de implicare in activitati anarhiste si de scris in presa anarhista.

Mai, 1969

1. “Despre Anarhism”. Introducere de Natasha Walter

Postat: iunie 24, 2010 | Autor: salpetru | Filed under: Nicolas Walter | Tags: 13 aprile, 1963, 1968, 1977, 1980, 2001, actiunea directa, ajutor reciproc, Aldermaston March, Amsterdam 1907, anarhism, aprilie 2002, Armata de Eliberare Nationala Zapatista, asociatii, Bernard Russel, Brighton, capitalism, cazul Profumo, Charlotte Wilson, Christine Keeler, circul anarhist ambulant, consumerism, cooperare, cooperative, corporatii, Despre Anarhism, elita politica, Emma Goldman, Errico Malatesta, Exeter College, EZLN, februarie 1963, Flores Magon, Fortele aeriene regale, Freedom Press, globalizare, Gothenburg, guvern, Harold Wilson, introducere, Karl Walter, leaderi, lideri, Londra, militarism, miscarea feminista, Natasha Walter, Nicolas Walter, non-violenta, oficiali, Peter Kropotkin, primul Congres International Anarhist, protest, RAF, razboi nuclear, Reading, rebeliune, Reclaim the Streets, reforma, Regional Seat of Guvernment, revolta, revolutie, RSG, Ruth, secolul XX, sit-down, societate, Spies for peace, stat, sumitul UE 2001, Sunday Telegraph, The Sun, Tinker’s Bubble, Universitatea Oxford, Warren Row, We shall overcome, William Godwin | 1 Comment »

Introducere de Natasha Walter

Oricine a putut observa din afara sau daca a participat direct la vreun protest recent impotriva inegalitatii globale, poate depune marturie ca o energica miscare sociala a aparut in ultimii ani. Unii oameni, insa, percep aceasta miscare ca avand o tenta negativa. Dupa protestul din Gothenburg din timpul samitului din 2001 al Uniunii Europene, primul ministru britanic s-a referit la protestatari ca fiind: “circul anarhist ambulant” si a tunat dispretuitor in legatura cu metodele si visurile lor.

Plimbandu-ma prin multime la un alt protest in Londra, mai tarziu, tot in 2001, am vazut un grup ce afisa un banner negru cu rosu pe care scria: “Circul anarhist ambulant”. Cu siguranta ca nu a fost pentru prima oara cand anarhistii au folosit eticheta data de inamici cu mandrie iar de aceasta data, aparea ca un raspuns simplu, dat in gluma.

Dar anarhismul este adesea vazut doar ca o gluma si chiar multi dintre simpatizantii acestuia par a avea probleme reale in a-l lua in serios. Anarhistii de azi sunt blamati pentru cele mai violente si haotice actiuni, chiar de catre prieteni de-ai lor. Cu siguranta, anarhismul poate fi doar un protest spontan, un refuz, un pumn inclestat, un steag fluturand, dar orice opozitie care se doreste a fi veritabila, nu se limiteaza la a cauza o simpla actiune subversiva, ci, va incerca sa transforme viata de zi cu zi, in fiecare zi.

Nicolas Walter a incercat intotdeauna sa scoata in evidenta aspectele pozitive ale anarhismului. El a vazut in anarhism o cale realista de a transforma vietile oamenilor si de aici deriva accentul pus de el pe elementele pragmatice ale gandirii anarhiste. Lucrarea “Despre anarhism” are multe rezonante cu miscarea contemporana indreptata impotriva capitalismului global.

De la prabusirea experimentului care a avut loc in fostele tari socialiste, multi experti au conchis ca nu exista o alta alternativa reala la modul in care este organizata societatea, dar anarhistii nu au incetat niciodata sa creada intr-o alternativa. Imediat ce revolutia din Rusia a avut loc, anarhistii s-au opus caracterului ei autoritar si inca mai revendica libertatea pe care statul comunist o refuza, asa cum si capitalismul refuza egalitatea globala.

Anarhismul este unicul curent in gandirea politica care imbina libertatea cu egalitatea. Asadar, anarhistii difera de socialisti, care pun accentul pe egalitate si de liberali, care pun accentul pe libertate, pentru ca anarhistii percep libertatea si egalitatea ca fiind, in practica, acelasi lucru. Cu toate acestea, multi dintre simpatizantii acestui curent nu ar utiliza, nu ar face apel la eticheta aceasta – de anarhist, iar aceasta intelegere a faptului ca libertatea si egalitatea sunt indivizibile este caracteristica miscarii actuale indreptate impotriva inegalitatii globale, ai carei sustinatori folosesc metode anti autoritare, nu folosesc ierarhii sau leaderi atunci cand protesteaza si ale caror revendicari se refera la ambele: un sistem economic mai echitabil si mai multa libertate pentru fiecare membru al societatii in parte.

Aceasta nu inseamna, insa, ca miscarea este anarhista pe de-antregul. Acei oameni care cauta sa castige mai multa libertate si egalitate, azi, nu tind sa fixeze statul ca tinta principala a lor, asa cum au facut in trecut anarhistii. In schimb, ei percep ca tinta capitalismul, in special cel intruchipat in corporatiile multinationale.

Acest accent pus pe corporatii ca fiind inamicul pricipal i-a determinat pe unii dintre cei mai proeminenti purtatori de cuvant ai miscarii de rezistenta actuale sa argumenteze ca statul, in contrast cu corporatiile trebuie sa fie benign, din moment ce ei cred ca statul si doar statul poate tine in frau si opri cel mai malign efect pe care il au corporatiile asupra vietii indivizilor. Multi autori care sustin miscarea anti globalizare au argumentat ca cel mai bun lucru de facut este ca guvernele sa promoveze legi care sa duca la o reforma in privinta actiunilor corporatiilor si totodata, grupuri de state sa actioneze impreuna mai mult pe plan international pentru reglementari privind comertul global. Asadar, ei aduc argumente ca statul sa preia puterea care a fost cedata corporatiilor.

In mod cert, statul a intreprins adesea demersuri care vizau limitarea puterii corporatiilor – statul a instituit legi privind salariul minim pe economie, a scos in afara legii exploatarea muncii minorilor, a asigurat standarde in sanatate, standarde de protectie a muncii si asa mai departe si chiar si anarhistii pot vedea ca statul poate avea unele functii mai blande. Asa cum afirma Walter: “avem statul eliberator si statul bunastarii, statul care lucreaza pentru libertate si statul care lucreaza pentru egalitate”, dar tot el adauga: “functia esentiala a statului este sa mentina starea existenta de inegalitate”.

Aceasta ultima afirmatie ar putea sa dea de gandit acelor oameni implicati in miscarea de rezistenta actuala, care isi pun toata speranta in stat. Pentru ce exista guverne? Pot ele sa fie determinate sa aduca egalitate si libertate sau ele vor proteja egalitatea si libertatea doar atat, in masura in care aceste drepturi, nu vor intra in conflict cu bogatia si puterea?

Uitati-va cum se poarta propriile noastre guverne, care isi anunta intentiile de a ierta de datoria externa tarile din lumea a treia, iar apoi incurajeaza industria de armament sa vanda catre tarile in curs de dezvoltare generand astfel mai multe datorii; care anunta beneficiile comertului neingradit, a pietei libere si apoi impune taxe si subventii care protejeaza companiile de pe piata interna. Aceste contradictii evidente nu ne pot surprinde daca analiza anarhista asupra statului este corecta, si anume ca ratiunea de a exista a statului este de a proteja inegalitatea existenta.

In aceasta maniera, lucrarea “Despre Anarhism” ofera o critica utila unor argumente ce se fac auzite adesea si care vin din partea miscarii anti – globalizare. Nicolas Walter nu argumenteaza ca aceia ce lupta pentru reformarea institutiilor guvernului sunt gresit indrumati, deoarece pragmatismul sau il face capabil sa inteleaga ca aceasta este, adesea, singura cale de urmat, insa aduce argumente care arata ca pentru a determina libertate si egalitate va fi nevoie de mai mult decat de reforma statului.

Astfel, gandurile lui repeta ceea ce este auzit de cele mai multe ori de la activisti, iar cei care au citit doar literatura de specialitate a miscarii anti globalizare vor gasi [in aceasta lucrare] de multe ori argumente in favoarea puterii statului, iar aceia care i-au auzit in strada pe activistii anti globalizare vor lua contact cu un scepticism mai profund fata de conduita guvernului. Nu este o coincidenta ca aparitia unui nou activism politic a aparut in acelasi timp cu o scadere a participarii la vot si cu un cinsim fata de promisiunile statului, intalnit mai ales la tineri. Motivul pentru care oamenii ies in strada si aleg mai degraba sa se alature organizatiilor non guvernamentale, mai degraba decat sa participe la campanii pentru parlamentarii lor si sa se organizeze pentru alegeri parlamentare, este pentru ca ei simt ca modul politic conventional de actiune nu le va aduce ceea ce ei isi doresc.

Dar daca guvernele nu vor actiona, cine o va face in locul lor? Traditia pe care Nicolas Walter a aduce cu el in “Despre Anarhism” – traditia anarhistilor de la William Godwin la Peter Kropotkin, de la Emma Goldman la Flores Magon – este povestea unei actiuni posibile, a indivizilor sau a grupurilor care actioneaza fara sa faca apel la autoritate.

Acesta este miezul anarhismului. Asa cum spunea si Walter, esenta anarhismului, lucrul fara de care nu se poate numi anarhism, este negarea autoritatii exercitate asupra oricui de catre oricine. Aceasta negare a autoritatii este nucleu dur care da batai de cap chiar si azi. Cei mai multi si-au pierdut total increderea in ideea ca cineva poate realiza ceva fara ajutorul, fie al statului, fie al corporatiilor, fara puterea institutiilor sau a celei create de piata comerciala.

Incapacitatea de a vedea dincolo de aceste agentii a infectat toate aspectele dezbaterii politice. De pilda, dincolo de miscarea anti globalizare si legat de dezbaterea actuala in legatura cu politicile sociale, acestea sunt intotdeauna abordate din perspectiva conflictului dintre clauza publica si cea privata. Anarhistii ar putea sustine ca in ciuda acestui aspect exterior, acest lucru s-ar putea traduce mai bine ca fiind un conflict intre stat si corporatii, din moment ce sfera publica cu adevarat, sfera care este controlata nu de guvern ci de oameni, nu primeste niciodata atentie.

Exista un alt mod de a imagina o societate a bunastarii, in care oamenii obisnuiti, nu numai ca lucreaza in spitale si scoli, dar de asemenea, ei si organizeaza aceste institutii. Multi anarhisti au scos in evidenta ideea de mutualism – aceea ca dorinta de cooperare sta la baza unitatii dintre oameni, asa cum sta si dorinta acestora pentru autoritate. Dar odata cu aparitia statului bunastarii la inceputul secolului XX, toate vechile traditii legate de ajutorul reciproc care deja existau intr-o tara ca Marea Britanie – cooperativele (asociatii, cooperative de munca), spitalele comunitare, societatile de asigurari – au fost discreditate. Poate ca acum, daca atat ceea ce ofera statul, cat si corporatiile pare a fi nesatisfacator in maniera in care o fac, este timpul nu doar sa continuam sa experimentam combinatii si mai complexe ale celor doua (statul si corporatiile / domeniul public si cel privat), ci sa reconsideram ceea ce Peter Kropotkin nume: Ajutor Reciproc – principiul conform caruia oamenii se pot organiza singuri pentru a-si asigura propria bunastare.

Alta lumina pe care o arunca aceasta carticica este asupra felulului rastalmacit in dezbatere actuala despre optimismul cu care Nicolas Walter sintetizeaza, aduce laolalta, diverse tipuri de actiuni anarhiste, socialiste si libertariene. El admite diferentele, dar tocmai, pentru ca are un punct de vedere atat de pragmatic si care vizeaza direct anarhismul, este deschis in a aduna laolalta cee ce este comun diferitelor gandiri si moduri de actiune anarhiste si felului in care acestea pot fi imbinate intre ele mai degraba decat sa fie despratite.

Acest lucru este util in situatia din prezent. Ceea ce putem observa noi in miscarea pentru egalitate globala, nu este cu siguranta o miscare unitara, unita. Ar fi absurd sa pretindem ca Armata de Eliberare Nationala Zapatista[i], care se mobilizeaza sa lupte pentru drepturile bastinasilor din Mexic si Reclaim the Streets[ii], care organizeaza petreceri in timpul zilei pe strazi, ar putea fi organizatii similare. Ar fi lipsit de sens sa sugerez ca o comunitate de sine statatoare, asa cum este Tinker’s Bubble[iii] sau miscarea din Brazilia a celor lipsiti de pamant[iv], folosesc startegii asemanatoare.

Totusi, exista elemente comune intr-o gandire care acum depaseste granitele. Multi oameni si organizatii aparent diferite au aceleasi scopuri cu siguranta. Ele pot fi aduse la acelasi numitor comun: angajamentul lor anti autoritarian; credinta ca oameni pot actiona din alte motive decat cele care tin de vointa de putere sau dorinta de profit; dorinta lor de a vedea functionand organizatii economice bazate pe cooperare si organizarea sociala bazata pe ajutor reciproc sau credinta lor in actiunea directa non violenta, ca o cale de a cladi o noua societate. Toate aceste idei sunt caracteristice organizatiilor nou aparute si apartin anarhistilor de mai mult de un secol.

Felul in care Nicolas Walter trateazza aceste diferente este onest, dar in acelasi timp este deosebit de incluziv. El vede ceea ce ii leaga pe cei care isi spun anarhisti si cei care nu isi spun anarhisti dar care impartasesc un temperament anarhist. El vede, de asemenea, legaturi intre diferite scoli de gandire anarhiste si intre diferite feluri de a actiona – de la propaganda prin cuvant si fapta la actiunea directa. Abilitatea lui de a observa in toata aceasta diversitate, ceea ce este comun mai degraba decat ceea ce desparte, poate fi vazut ca fiind prea optimist, dar de asemenea, ne poate fi de folos prin faptul ca ne ajuta sa identificam, cateodata, ca ceea ce ii aduna pe oameni impreuna este mai important decat ceea ce ii desparte. Cea mai optimista propozitie a acestei micute carti optimiste, este urmatoarea: “In practica cele mai multe conflicte intre reformisti si revolutionari sunt lipsite de sens si doar cei mai salbatici revolutionari refuza sa accepte reforme iar cei mai molatici reformisti refuza sa accepte revolutiile, toti revolutionarii stiu ca truda lor va duce in final la reforma si toti reformistii stiu ca truda lor va duce la un soi de revolutie.”

Despre Nicolas Walter

“Despre Anarhism” a fost scrisa in 1968. A doua fiica a lui Nicolas Walter, eu, m-am nascut cu un an in urma. Noapte dupa noapte, Nicolas statea la masa din bucatarie a unei mici case dintr-o ingrozitor de urata suburbie din nordul Londrei. Cu un picior, apoi cu celalalt impingea inainte si inapoi, inainte si inapoi, carutul in care era copilul sau morocanos. In acelasi timp, scria cu grafeme uriase, ce ii caracterizau scrisul, folosind stiloul sau negru, prima ciorna a acestei carticele, ce a fost publicata pentru prima oara in 1969 in editia speciala a revistei Anarchy.[v]

“Despre Anarhism” a fost scrisa cu daruire si a fost rodul unui lung studiu legat de miscarile anarhiste. Nicolas a fost surprins nu numai cand lucrarea a fost republicata ca pamflet de catre Freedom Press si a aparut in cinci editii pana in anul 1977, dar de asemenea, cand cartea a fost tradusa in mai multe limbi, printre care japoneza, sarbo – croata, greaca, germana, poloneza si rusa si si-a castigat o oarecare reputatie si in alte locuri, nu doar printre activistii europeni si nord americani.

Dupa ce editia s-a epuizat ultima oara, la inceputul anilor ’80, colegii anarhisti de la Freedom Press au dorit sa republice cartea, dar Nicolas s-a opus. Asta pentru ca intotdeauna a insistat asupra nevoii de a revizui textul inainte de a fi republicat. De asemenea, isi dorea sa adauge niste capitole noi despre feminism si despre ecologism – cele mai importante dintre noile directii ale ideologiei dizidente. Aceste noi adaugiri ar fi putut avea un impact puternic. Nicolas vedea atat o provocare cat si multa inspiratie in dezvoltarea miscarii feministe. Totodata, desi era orasean, manifesta in mod natural un dispret fata de consumerismul pur si simtea o profunda apropiere fata de frumusetea rurala. Il puteau determina aceste lucruri sa scrie ceva important, despre cum o societate in care domina cooperarea ar putea avea o relatie mai buna cu mediul inconjurator? Desi incepuse sa faca aceste revizii, acestea nu au fost niciodata terminate si aceasta editie este republicata pentru prima data dupa 1980.

Asta inseamna ca Despre Anarhism, pentru toata relevanta contemporana, este in mare masura o carte a timpului ei, impregnata cu tot idealismul anilor ’60. “In anii ’60 credeam ca toate se pot schimba in bine”, declara Nicolas unui reporter al lui The Independent[vi] in anii ’90.

Intr-adevar, “Despre Anarhism” este rodul nu doar al angajarii de o viata a autorului ei fata de ideile anarhiste, dar de asemenea, din angajarea acestuia pentru actiune[vii]. La cinci ani dupa ce a scris aceasta carte, Nicolas a dat tot ce era mai bun din el incercand sa traga inapoi Marea Britanie de pe drumul autoritarismului si militarismului, pe care parea ca s-a angajat. In 1962, Nicolas, sotia sa Ruth si sase prieteni de-ai lor, toti activisti in miscarea pentru pace au devenit frustrati vis a vis de directia pe care o luasera protestele de atunci. Mitingurile si sit-down[viii]- urile ilegale erau bine venite si duceau toate la publicitate in presa facuta prin articolele scrise si la arestari, dar ce efecte aveau, efectiv, asupra militarismului in crestere al guvernului?

Nicolas si prietenii sai au inceput sa caute o cale prin care sa provoace puterea statului mai direct si timp de mai multe luni au dezbatut tot felul de idei. La un moment dat, unul dintre ei si-a amintit ca unui prieten i-a marturisit un alt prieten ca a lucrat la “un buncar secret”, in apropierea Reading – ului. Cu sanse minime de a descoperi despre ce era vorba in cazul acelui buncar secret, el si alte trei persoane au pornit spre Reading in februarie, 1963[ix].

Au condus mai multe ore pe drumuri acoperite de gheata si au traversat pe jos timp de multe ore campuri acoperite de zapada, fara sa aibe o ideie precisa asupra a ceea ce cauta. A fost o incercare grea, o idee absurda, intr-adevar, dar s-a dovedit relevanta. La capatul unui sat numit Warren Row, spre sud, ei au gasit imprejmuita de dealuri o poarta de lemn blocata si o cabana nemarcata pe harta. S-au catarat deasupra portilor pentru a gasi o centrala termica de caramida si o rampa de beton larga care conducea in coasta dealului. Antene radio ieseau in afara, cablurile lor fiind ingropate in deal. Unul dintre ei a incercat usile centralei termice si a observat ca acestea nu erau incuiate. S-au inghesuit inauntru. O alta usa batanta din interior era de asemenea, descuiata si au descoperit niste trepte abrupte care coborau intr-un complex de birouri. Au alergat pe scari in jos cu pasii clampanind in acea liniste si au inhatat toate hartiile de pe birouri pe care puteau pune mana. Apoi, s-au grabit sa iasa si au plecat.

Examinarea hartiilor a revelat grupului ca au dat din intamplare peste un mare secret. S-au dus direct in cartierul general secret al guvernului, numit Regional Seat of Guvernment, numarul 6, construit sa adaposteasca oficialii guvernului in eventualitatea unui razboi nuclear. In acea perioada, publicului britanic ii fusesera ascunse planurile pe care propriul guvern le facuse pentru supravietuirea, nu a oamenilor obisnuiti, ci, a unei elite politice.

Nicolas si prietenii lui, care acum se autointitulau Spies for Peace, se aflau in posesia unui secret si sperau sa schimbe militarismul secret al guvernului. Pentru inceput, patru membrii ai grupului s-au intors la Warren Row cu intentia de a afla mai multe despre cartierul general secret. S-au dus acolo intr-o sambata si au revenit dupa miezul noptii. In acest timp, centrala termica a fost incuiata. Stand acolo in intuneric si frig, au selectionat cu atentie si au petrecut cateva ore in acea instalatie. Fiecare si-a luat cate o sarcina. Unul facea fotografii, altul facea copii dupa documente, altul descria despre ce e vorba in harti, altul rascolea fiecare camera in parte, uitandu-se in fiecare sertar si in fiecare birou. In final au plecat cu un geamantan plin cu acte copiate si o camera fotografica plina cu poze.

Grupul a redactat apoi 3.000 de copii pe foi volante, explicand ce au gasit. In zilele in care nu exista internet sau computere, aceasta sarcina a ridicat probleme legate de resurse si organizare. Pastrarea secretului era o conditie primordiala. Ei au umplut plicuri cu foile lor volante noaptea, purtand manusi si le-au pus la toate cutiile postale din Londra, au ars toate documentele aflate in posesia lor, au pasat fotografiile originale in mod anonim unor simpatizanti si au aruncat masina de scris pe care o folosisera intr-un rau. Asa cum scria Nicolas 25 de ani mai tarziu, in noaptea de miercuri, 10 aprilie 1963 “un secret a scapat si asa si Spies for Peace”.

Povestit acest eveniment acum, pare mai degraba un joc, dar pentru acele opt persoane care au fost implicate a insemnat mai mult de atat. Toti erau tineri, aveau viata inainte, riscau ani buni de puscarie pentru ca isi urmau credintele. Efectul imediat a fost exploziv. Acele cateva mii de foi volante au fost postate la birourile de presa si la casele persoanelor celebre, membrii ai parlamentului si protestatari si, desi guvernul a dat drumul unei D-notice[x] cu privire la orice divulgare in legatura cu sistemul RSG, ziarele au hotarat sa ignore advertismentul. Mii de protestatari care se deplasau prin zona spre un mars –Aldermaston March[xi], au venit imediat sa protesteze la Warren Row. In acea zi, 13 aprile, se intampla sa fie si ziua de nastere a lui RuthWalter[xii], care implinea 21 de ani. Ea a stat langa Warren Row impreuna cu Nicolas, band un vin rosu ieftin in stralucirea slaba a soarelui de primavara, cantand “We shall overcome”[xiii] cu restul multimii. “A fost cea mai magica zi” a spus ea mai tarziu, “Dintr-o data am realizat ca am iesit basma curata”

Majoritatea oamenilor par sa creada ca numai cineva din interior ar fi putut permite scurgerea asta de informatie sensibila si nelinistitoare. Sunday Telegraph[xiv] era sigur de asta si titra pe data de 21 aprilie: “Nu va fi surprinzator daca investigatia nu va aduce la lumina o minte politica perspicace care a condus aceasta operatie subversiva geniala”, iar pe 19 mai au scris despre: “un creier in spatele Spies for Peace”, “o personalitate Jekyll si Hyde” despre care s-a crezut a fi: “un geniu care ar putea face o treaba importanta”. In ciuda, sau tocmai datorita acestor speculatii agitate, adevaratii spioni nu au fost niciodata prinsi sau intemnitati.

Ce au realizat Spies for Peace pe termen lung? Intr-un fel, foarte putine – guvernul a ramas ferm in convingerea sa ca ar putea lupta si supravietui unui razboi nuclear[xv], iar actiunea celor din grupul Spies for Peace nu s-a concretizat intr-o activitate revolutionara la nivelul maselor, asa cum sperau cu siguranta unii dintre ei. Pe de alta parte, au realizat enorm – ideea ca oamenii ar trebui informati in legatura cu pregatirile militare secrete ale guvernului lor, a gasit un sol fertil intr-o societate aflata in schimbare. Impreuna cu duplicitatea expusa de cazul Profumo[xvi] mai tarziu in acelasi an, povestea a ajutat sa darame respectul de natagaduit care i-a caracterizat pe britanici in relatia cu guvernul lor. Spionii pe cont propriu erau in acelasi timp imbarbatati si exasperati de succes si esec laolalta. Odata cu trecerea anilor, Nicolas a experimentat renuntarea la iluzii caracteristica revolutionarilor si a inteles ca, desi, poate a ajutat societatea sa se schimbe, viitorul in care credea odinioara nu v-a veni, cel putin nu in timpul vietii sale.

Dar in cazul lui Nicolas, pierderea credintei intr-un viitor revolutionar iesea la suprafata doar ocazional. De cele mai multe ori mergea pe acelasi drum, protestand cu fervoare impotriva tainuirilor guvernului, pentru libertatea cuvantului si pentru pace. O singura data a fost incarcerat. In octombrie, 1966 a luat parte la un protest impotriva politicii britanice fata de razboiul din Vietnam, intrerupand o slujba religioasa in Brighton, unde Harold Wilson[xvii] citea o predica. “Ipocritule!” a strigat el, “cum puteti folosi cuvantul Dumnezeu pentru a va justifica politica?”. In 1967, chiar dupa ce m-am nascut eu, a fost condamnat la doua luni de inchisoare pentru rolul pe care l-a avut in protest. Inca mai am fotografia publicata in The Sun[xviii] (in zilele in care Sun era un ziar serios), in care noi patru – parintii mei, sora mea si eu care aveam sase luni – ne uitam intrebatori la camera, chiar dupa ce a fost condamnat.

Multi anarhisti sunt atrasi de anarhism datorita personalitatii lor de rebeli. La fel si Nicolas. Era un anarhist innascut cu o scazuta toleranta fata de autoritate si mari resurse de furie. Trimis la scoala cu internat cand era copil, apoi absolvind scoala, si-a efectuat stagiul militar[xix], apoi s-a dus direct la Universitatea Oxford[xx], astfel, el a invatat sa nu se increada in autoritate, in ciuda, sau poate tocmai datorita, acestei educatii traditonale primite. Dar, in mod straniu, familia sa se raporta in mod traditional la anarhism. Karl Walter, bunicul sau, a fost unul dintre cei doi delegati la primul Congres International Anarhist[xxi] din Amsterdam, in 1907.

Desi Nicolas a renuntat in mare parte la activitatea de protestatar in ultimii sai ani, in mare parte datorita bolii care il macina, el nu a incetat sa scrie pentru presa anarhista si sa tina cuvantari la adunarile anarhiste. Un pamflet pe care l-a publicat in 1986 despre semnificatia zilei de 1 mai a fost creditat ca inspirand o renastere a zilei de 1 mai ca zi populara de protest pentru anarhistii britanici, iar editia sa de eseuri despre Charlotte Wilson[xxii], un anarhist ce a ajutat la infiintarea Freedom[xxiii], a fost publicata dupa moartea sa, in 2002. El era interesat de felul in care o noua generatie se raporta la ideile anarhiste, desi lipsa lor de constiinta istorica si lipsa scopurilor concrete la care sa se raporteze pentru viitor, il infuria adesea. Este trist faptul ca nu a trait pentru a vedea aceasta retiparire a lucrarii lui din tinerete, dar cuvinele lui inca ne inspira, iar in aceasta carticica, vocea lui rasuna, asa cum si-l amintesc cei care l-au cunoscut, vehementa si lipsita de compromisuri, dar in acelasi timp plina de o speranta si o umanitate care palpaie din trecut.

Natasha Walter, aprilie, 2002

[i] EZLN (Ejército Zapatista de Liberación Nacional), se afla in razboi declarat cu statul mexican. Acest razboi este non – violent si defensiv fata de actiuni militare, paramilitare si infiltrarea corporatiilor pe teritoriile lor. Numele grupului este inspirat dupa numele celui care a avut initiativa reformei in agricultura – Emiliano Zapata

[ii] Reclaim the Streets (RCS) se refera la idealul posesiei comune a spatiilor publice. Participantii caracterizeaza RCS ca fiind o miscare de rezistenta care se opune dominatiei fortelor corporatiste si masinilor ca mod de transport dominant. Colectivul RCS recurge la actiunea directa, non – violenta, precum invazia unui drum principal, a unui bulevard, a unei autostrazi pentru a incinge petreceri. Filosofia RCS este ca masinile cauzeaza blocarea traficului, nu pietonii.

[iii] Tinker’s Bubble reprezinta o comunitate care a fost infiintata in 1994. Aceasta comunitate incearca sa demonstreze ca este posibil sa traiesti in armonie cu mediul inconjurator. Membrii comunitatii obtin un venit mic din vanzarea produselor organice si a lemnului.

[iv] Miscarea taranilor fara pamant din Brazilia (Movimento dos Trabalhadores Rurais Sem Terra). Aceasta miscare lupta impotriva distributiei nedrepte a pamantului.

[v] Revista Anarchy a fost publicata pentru prima oara la inceputul anilor ’60 si a continuat sa fie publicata pana la inceputul anilor ’70. Revista aparea lunar si era publicata de Freedon Press. O serie diferita de cea initiala, ca format si continut, a mai fost publicata pana prin anii ’80.

[vi] The Independent este un ziar din Marea Britanie, infiintat in anul 1986. Din anul 2004, ziarul este tiparit sub forma de tabloid. Ziarul este tiparit de compania media Independent News and Media, care mai detine si ziarul The Independent on Sunday.

[vii] Nicolas Walter a fost un fervent activist pentru pace (a fost unul dintre membrii fondatori ai “Committee of 100” – un grup britanic anti razboi. Cel mai important nume legat de acest grup este cel al filosofului britanic Bertrand Russell). Walter este cunoscut nu doar ca pacifist, dar si ca anarhist, rationalist, umanist, secularist, fiind in timpul vietii o persoana activa, cu multa initiativa.

[viii] Sit-down – a sta asezat. Grevele sit-down sunt o forma de nesupunere civica, in care un grup de muncitori se aseaza la locul, postul de munca. Prin aceasta actiune este obstructionata si incercarea patronului de a-l inlocui pe grevist cu un spargator de greva.

[ix] Grupul este cunoscut sub denumirea de “Spies for peace” (spioni pentru pace). Acestia formau un grup de activisti anti razboi, asociati cu CND (Campaign for Nuclear Disarmament – organizatie britanica care militeaza pentru dezarmare nucleara) si Commitee of 100 si au dat publicitatii planurile guvernului de dominatie dupa un razboi mondial. In 1963 ei au patruns intr-un buncar secret al guvernului – Regional Seat of Government nr. 6 (RSG – 6) in Warren Row, langa localitatea Reading. Acolo au facut fotografii si copii dupa unele documente. Publicul nu avea cunostinta de faptul ca guvernul planuia asemenea lucruri in eventualitatea unui razboi nuclear, pana ce nu a fost informat in urma acestei actiuni.

[x] In Marea Britanie, DA notice (numita D-notice pana in 1993) este o cerere oficiala catre editori prin care li se solicita sa nu publice anumite subiecte din considerente de securitate nationala.

[xi] Primul Aldermaston March a fost organizat de catre CND si a avut loc in Easter, 4 – 7 aprilie. Dupa 1958, marsul s-a tinut anual intre 1959 si 1963. Marsul din 1963 a fost marcat de destainuirile facute de catre Spies for Peace. In 1972 si 2004 au existat tentative de a readuce in atentie traditia acestui mars.

[xii] Nicolas Walter era cunoscut ca fiind un entuziast familist. Cu prima sa sotie Ruth, a avut 2 fete. Christine este numele celei de a doua sotii a lui Nicolas.

[xiii] “We Shall Overcome” este un cantec de protest, devenit imnul miscarii pentru drepturi civile din SUA. Textul cantecului este inspirat dintr-un gospel al reverendului Charles Tindley.

[xiv] Ziar britanic fondat in 1961.

[xv] Spies for Peace au aratat ca RSG 6 a fost supus unui exercitiu (numit FALLEX-62) in septembrie 1962, exercitiu care a demonstrat ca sistemul RSG nu ar functiona in cazul unei catastrofe nucleare.

[xvi] Cazul Profumo reprezinta un scandal politic din Marea Britanie, care a avut loc in anul 1963, numit dupa secretarul de stat pentru razboi, John Profumo. Scandalul a izbucnit in urma unei aventuri avute de Profumo cu Christine Keeler, model si dansatoare.

[xvii] Harold Wilson (n. 11 martie 1916, d. 24 mai 1995) a fost un politician britanic, care a detinut de doua ori functia de prim ministru al Marii Britanii, in perioada 1964 – 1970 si 1974 – 1976. Evenimentul pe care il povesteste aici Natasha Walter, a avut loc, deci, in timpul primului mandat de premier al lui Harold Wilson.

[xviii] Tabloid britanic, unul dintre cele mai citite ziare de limba engleza din lume.

[xix] Nicolas Walter si-a efectuat stagiul militar la RAF (Fortele aeriene regale).

[xx] Nicolas Walter a studiat la Rendcomb College, Cirencester (internat pentru copii in varsta de 3 pana la 18 ani) si la Exeter College, Oxford, intre anii 1954 – 1957. La Exeter College a studiat istoria.

[xxi] Primul Congresul Anarhist International a avut loc la Amsterdam intre 24 – 31 august, in 1907. Figura proeminenta a acestui congres este Errico Malatesta.

[xxii] Charlotte M. Wilson (6 mai 1854, 28 aprilie 1944). A fondat impreuna cu Peter Kropotkin in anul 1886 ziarul Freedom. A ramaas editor la Freedom pana in 1895.

[xxiii] Freedom Press este o editura anarhista in districtul Whitechapel, Londra. Fondata in 1886, este cea mai mare si mai veche editura anarhista din Marea Britanie.

"Adevarata ameninţare pentru întreaga societate sunt oamenii supusi care fără minte, orbeşte, urmează orice autoritate" Philip Zimbardo

6. “Despre Anarhism”. Capitolul IV – Cum procedeaza anarhistii

5. “Despre Anarhism”. Capitolul III – Ce vor anarhistii

3. “Despre Anarhism”. Capitolul I – Ce cred anarhistii

2. “Despre Anarhism”. Nota la editia din 2002. Introducere la editia originala a lucrarii “Despre Anarhism”

1. “Despre Anarhism”. Introducere de Natasha Walter

Articole recente

Arhive

Categorii

Blogroll

IFA

IWA

Follow “”