Organizaţia noastră – de Nestror Ivanovici Mahno [Delo Truda, no. 6, noiembrie, 1925, p. 6 – 7]
Postat: mai 14, 2010 Filed under: Nestor Makhno | Tags: Delo Truda no. 6, Nestor Ivanovici Mahno, noiembrie 1925, Organizaţia noastră Leave a comment »Vremurile prin care clasa muncitoare din întraga lume trece în prezent impune ca anarhiştii revoluţionari să îşi încordeze imaginaţia şi energia la maxim dacă vor să clarifice cele mai importante aspecte.
Fiecare camarad trebuie să fie conştient de această cerinţă, să se gândească la ea şi să ajungă la concluzia că doar printr-o forţă organizaţională unită pot anarhiştii să identifice prompt şi să analizeze problemele care preocupă masele şi să îşi ilustreze cu succes răspunsurile lor.
Acei camarazi ai noştri care au jucat un rol activ în revoluţia rusă şi care au păstrat credinţa în poziţiile lor anarhiste vor fi sensibili la nocivitatea pe care lipsa organizaţiei solide a adus-o mişcării noastre anarhiste. Acei camarazi sunt bine plasaţi pentru a juca un rol deosebit de util în căutarea noastră curentă pentru unitate. Nu a trecut neobservat de către acei camarazi, îmi imaginez, că anarhismul a fost un factor de insurecţie în rândul maselor revoluţionare care muncesc în Rusia şi Ucraina. Asta i-a incitat să se alăture în luptă peste tot; dar absenţa unei organizaţii, de natură să îşi organizeze resursele împotriva inamicilor revoluţiei, i-a lăsat neputincioşi în a-şi asuma orice rol organizatoric.
Cauza anarhismului in revoluţie a suferit consecinţele grave ale acestui lucru.
Daca acum realizează asta, anarhiştii ruşi şi ucrainieni nu trebuie să lase ca acest lucru să se întâmple din nou în viitor. Lecţia din trecut este prea dureroasă şi având asta în minte, ei trebuie să fie primii care să înveţe din exemplu, prin coeziunea forţelor lui, prin înfiinţarea unei organizaţii anarhiste care poate îndeplini sarcini anarhiste, nu doar în timpul pregătirilor pentru revoluţia socială, dar şi în zorii ei. O astfel de organizaţie trebuie să unească toate forţele revoluţionare anarhiste şi fără ezitare să se concentreze asupra pregătirii maselor pentru revoluţia socială şi lupta pentru a realiza societatea anarhistă.
Din păcate, nu prin metode ne străduim toţi dintre noi pentru o organizaţie reală a forţelor noastre, fără de care o muncă rodnică în rândul maselor este de neconceput: deşi majoritatea dintre noi sunt receptivi în legătură cu necesitatea unei astfel de organizaţii, este regretabil că trebuie să notăm că există doar un număr mic pregătit pentru a o aborda cu angajament şi consecvenţă, care sunt indispensabile.
Între timp, evenimentele sunt clădite cu viteză în întreaga Europă ca un întreg şi asta include şi Rusia, deşi prinsă în plasele pan-bolşevismului.
Nu mai este mult timp până când vom fi chemaţi din nou să ne asumăm un rol activ în aceste evenimente. Dacă vom răspunde acestei chemări fără ca în precedent să ne fi echipat pe noi cu o organizaţie adecvată, vom fi în continuare lipsiţi de putere în a preîntâmpina ca evenimentele să fi absorbite în vârtejul sistemelor etatiste.
Este evident pentru fiecare şi pentru toţi că o coeziune între toţi anarhiştii activi, în forma unei activităţi colective serioase, este lucrul de care avem nevoie. Ar fi, aşadar, foarte surprinzător pentru adversarii Uniunii din rândurile noastre, să se afirme.
Pentru a fi rezolvată, problema se referă doar la formatul organizaţional care ar fi cel mai acceptabil pentru asociaţia anarhistă.
Personal, sunt înclinat spre a accepta ca fiind cel mai adecvat şi necesar format organizaţional, pe acela care s-ar propune ca o „Uniune de anarhişti pe baza principiilor disciplinei colective şi conducerea concertată a tuturor forţelor anarhiste”.
Astfel, toate organizaţiile afiliate la această uniune generală ar fi inter-conectate nu doar printr-o comunitate de obiective socio-revoluţionare dar de asemenea, printr-o aderare comună care va conduce la atingerea obiectivelor.
Activităţile organizaţiilor locale pot fi adaptate, pe cât posibil, pentru a întruni condiţiile locale: orişicum, astfel de activităţi trebuie, în mod absolut, să fie în concordanţă cu modelul global de practică organizaţională al Uniunii anarhiştilor din întreaga ţară.
Dacă această Uniune de anarhişti se descrie pe sine ca partid anarhist sau ca altceva, nu are importanţă. Punctul esenţial este acela că ar trebui să concentreze toate forţele anarhiste pe practica uniformă şi comună împotriva inamicului, stăruind mai departe cu lupta pentru drepturile muncitorilor, pentru revoluţia socială şi pentru societatea anarhistă.
Ideea de egalitate şi bolşevicii – de Nestor Ivanovici Mahno [Delo Truda, no. 9, februarie, 1926, p. 9 – 10]
Postat: aprilie 22, 2010 Filed under: Nestor Makhno | Tags: 1926, bolsevicii, Buharin, Delo Truda no. 9, februarie, Ideea de egalitate si bolsevicii, Kalinin, Nestor Ivanovici Mahno, revolutia rusa, Ustrialov, Zinoviev 1 Comment »Al 14 – lea congres al partidului comunist rus a condamnat în mare noţiunea de egalitate. Înainte de congres, Zinoviev a menţionat ideea în cursul polemicii sale împotriva lui Ustrialov şi Buharin. El a declarat atunci că toată filosofia contemporană a fost susţinută de ideea de egalitate. Kalinin a vorbit cu putere la congres împotriva acestei afirmaţii, ţinând linia că orice trimitere la egalitate nu ar putea ajuta ci ar putea fi dăunătoare şi nu poate fi tolerată. Raţionamentul său, a fost după cum urmează:
“Le putem vorbi ţăranilor despre egalitate? Nu, acest lucru iese din discuţie, pentru că în acest caz, ei ar stabili să revendice aceleaşi drepturi cu ale muncitorilor, lucru care ar fi în totală contradicţie cu dictatura proletariatului. În acelaşi mod, putem vorbi despre egalitatea muncitorilor? Nu, acest lucru iese din discuţie de asemenea, pentru cazul în care, să zicem, un comunist şi cineva care nu este membru de partid şi care fac aceeaşi muncă, diferenţa constă că primului i se plateşte de două ori salariul celui din urmă. Să fie recunoscută egalitatea ar permite ca cei care nu sunt membri de partid să ceară aceeaşi plată, aşa cum primeşte un comunist. Este asta acceptabil, tovaraşi? Nu, nu este. Putem face apel la egalitate între comunişti, atunci? Nu, nici acest lucru, pentru că ei ocupă de asemenea, poziţii diferite, în termeni de drepturi şi situaţii materiale deopotriva.”
Pe baza unor astfel de consideraţii, Kalinin a concluzionat că utilizarea termenului de “egalitate” de către Zinoviev, ar fi fost doar demagogică şi dăunătoare. În replică, Zinoviev, la rândul său a spus congresului că, în timp ce el a vorbit de egalitate s-a referit la ea într-un sens total diferit. Pentru el, tot ce ar fi avut în minte a fost “egalitatea socialistă”, care este egalitatea ce ar putea să vină într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Pentru moment, pâna va veni timpul revoluţiei mondiale să aibă loc şi cum nu este nicio cale de a afla când va avea loc, nu poate fi vorba de nicio egalitate. În special, nu ar putea exista o egalitate în drepturi, pentru că astfel ar exista riscul să glisăm în direcţia deviaţiilor “democratice” foarte periculoase.
Această înţelegere a noţiunii de egalitate nu a fost scrisă într-o rezoluţie a congresului. Dar în esenţă, cele doua tabere care s-au ciocnit la congres au convenit în ceea ce priveşte ideea de egalitate ca fiind intolerabilă.
Anterior, şi nu cu mult timp în urmă, bolşevicii au vorbit o limbă destul de diferită. Sub stindardul egalităţii au operat în timpul marii revoluţii ruse, pentru a răsturna burghezia, în acord cu muncitorii şi ţăranii, pe cheltuiala cărora au crescut controlul politic asupra ţării. Sub aceste culori, după opt ani de cârmuire asupra vieţilor şi libertăţilor muncitorilor fostei Rusii – de acum cunoscută sub numele de “Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”, ţarii bolşevici au încercat să convingă muncitorii “Uniunii” (asuprite de ei), precum şi pe muncitorii din alte ţări (pe care încă nu le controlează), că dacă au persecutat, au lăsat să putrezească în temniţă sau au deportat şi ucis pe duşmanii lor politici, acest lucru a fost făcut exclusiv în numele revoluţiei, pe bazele sale egalitariste (care, chipurile, au fost introduse în revoluţie), pe care inamicii lor se presupune că doreau să le distrugă.
Se vor implini în curând opt ani de când sângele anarhiştilor a început să curgă din cauza refuzului lor de a se pleca servil în faţa violenţei sau cinsimului celor care au preluat puterea şi în faţa faimoasei lor ideologii mincinoase şi a iresponsabilităţii lor totale.
În acest act criminal, un act care nu poate fi descris altfel decât ca o sete de sânge a zeilor bolşevici, cele mai bune vlăstare ale revoluţiei au pierit, deoarece erau exponenţii cei mai fideli ai idealurilor revoluţionare şi deoarece nu puteau fi mituiţi să le trădeze. În apărarea sinceră a perceptelor revoluţiei, aceşti copii ai revoluţiei au încercat să se apere de nebunia zeilor bolşevici şi să găsească o cale de ieşire din această fundătură, în aşa fel încât să realizeze o cale spre adevărata libertate şi o egalitate reală a muncitorilor.
Potenţaţii bolşevici au realizat repede că aspiraţiile acestor copii ai revoluţiei vor schimba destinul pentru nebunia lor şi mai presus de toate pentru privilegiile pe care cu îndemânare le-au moştenit de la burghezia răsturnată, apoi perfidia a crescut în putere spre avantajul lor. Pe aceste baze ei i-au condamnat la moarte pe revoluţionari. Oameni cu suflete de sclavi i-au susţinut în acestea şi sângele a curs. În ultimii opt ani s-a scurs şi în numele a ce, ne putem întreba? În numele libertăţii şi egalităţii muncitorilor, spun bolşevicii, continuând să extermine mii de revoluţionari fără nume, luptători pentru revoluţia socială, etichetaţi ca “bandiţi” şi “contra – revoluţionari”.
Cu această neruşinată falsitate, bolşevicii au ascuns adevărata stare de lucru din Rusia, de ochii muncitorilor din întrega lume, în mod special falimentul lor total în privinţa construirii socialismului, atunci când acesta este mult prea evident tuturor acelora care au ochi să vadă.
Anarhiştii au alertat muncitorii din fiecare ţară în timp util despre crimele bolşevicilor în revoluţia rusă. Bolşevismul întruchipează idealul unui stat centralizat, s-a revelat pe sine ca inamicul de moarte al spiritului liber al muncitorilor revoluţionari. Recurgând la măsuri fără precedent, a sabotat dezvoltarea revoluţiei şi i-a murdărit onoarea şi cele mai frumoase aspecte. Deghizat cu succes, îşi ascunde faţa reala de privirile muncitorilor, trecând drept campion al intereselor lor. Numai acum, după o domnie de opt ani, flirtând tot mai mult cu burghezia internaţională, începe el să pună deoparte masca revoluţiei şi expune lumii muncitoare faţa unui exploatator rapace.
Bolşevicii au abandonat ideea de egalitate, nu doar în practică ci şi în teorie, datorită enunţului că ea i-ar putea lovi, fiind periculoasă acum. Acest lucru este destul de uşor de înţeles, deoarece întrega lor cârmuire depinde de o noţiune diametral opusă, pe o inegalitate pătrunzătoare, întreaga groază şi relele pe care le-au îngrăşat pe spatele muncitorilor. Să sperăm că muncitorii din fiecare ţară pot trage concluziile necesare şi, la rândul lor, vor termina cu bolşevicii, acei exponenţi ai ideii de sclavie şi asupritori ai muncii.
Anarhismul şi vremurile noastre – de Nestor Ivanovici Mahno [Delo Truda, no. 4, Septembrie 1925, p. 7 – 8]
Postat: martie 6, 2010 Filed under: Articole, texte traduse, Nestor Makhno | Tags: 1925, Anarhismul si vremurile noastre, Delo Truda, Nestor Makhno Leave a comment »Anarhismul nu este doar o doctrină care se confruntă cu aspectele sociale ale vieţii umane, în înţelesul îngust cu care este investit termenul în dicţionarele politice, la întruniri, de către oratorii noştri propagandişti: anarhismul este de asemenea, studiul vieţii umane în general.
După cursul elaborării în ansamblu a imaginii lumii, anarhismul şi-a fixat o sarcină specifică: să cuprindă lumea în toate elementele ei, măturând din cale tot felul de obstacole, prezente şi care urmează să vină, care ar putea fi reprezentate de ştiinţa şi tehnologia burgheză capitalistă, cu scopul de a fi livrat umanităţii cu cea mai exhaustivă explicaţie posibilă a existenţei sale în această lume şi de a face cel mai bun pumn posibil din toate problemele cu care s-ar putea confrunta. Această abordare ar trebui să ajute umanitatea să dezvolte conştiinţa anarhismului care este, pe cât ştiu eu, în mod natural inerentă noua în măsura în care umanitatea se confruntă în permanenţă cu manifestări parţiale ale acesteia.
Doar în baza voinţei individului, învăţăturile anarhiste pot fi încorporate în viaţa reală şi sunt în mod cert o cale care va ajuta umanitatea să izgonească tot spiritul de supunere din sânul ei.
Anarhismul nu cunoaşte hotare pentru dezvoltarea sa.
Anarhismul mărturiseşte lipsa ţărmului înăuntrul său, care ar putea să îl limiteze şi să îl fixeze.
Anarhismul, ca şi existenţa umană în general, nu deţine formule definitive pentru aspiraţiile şi obiectivele sale.
Aşa cum îl văd eu, dreptul fiecărei persoane la libertate nelimitată, aşa cum este definit de postulatele teoretice ale anarhismului, sunt doar mijloace prin care anarhismul îşi poate atinge mai mult sau mai puţin expresia completă, în timp ce continuă să se dezvolte. Şi doar aici anarhismul devine clar pentru fiecare dintre noi: a fi izgonit din sânul umanităţii acel spirit de supunere care a fost artificial infiltrat în ea, anarhismul devine apoi ideea conducătoare pentru masele umane în marşul spre dobândirea scopurilor lor.
Teoretic, anarhismul din zilele noastre este încă considerat ca fiind slab, foarte rău dezvoltat şi chiar – ar spune unii – adesea, interpretat greşit în multe privinţe. Cu toate astea, exponenţii săi – zic ei – au din belşug ce spune despre el: mulţi şporovăiesc constant despre el, militând activ şi uneori plângându-se de lipsa lui de succes (îmi imaginez, în acest ultim exemplu, că această atitudine este incitată de eşecul de a elabora, prin cercetare, mijloacele sociale necesare vitale pentru anarhism dacă este să câştige un punct de sprijin în cercetarea contemporană…).
În realitate, oriunde este de găsit viaţă umană, anarhismul este viu. Pe de altă parte, el devine accesibil individului doar unde sunt laudele propagandiştilor şi militanţilor, care în mod onest şi pe de-antregul au rupt legăturile cu mentalitatea de sclav a epocii noastre, ceva care, apopos, aduce persecuţie sălbatică asupra capetelor lor. Asemenea militanţi aspiră să servească generos credinţele lor, fără frica de a descoperi aspecte nebănuite în cursul dezvoltării lor, cu atât mai bine pentru a le digera pe când avansează, dacă este nevoie, şi astfel ei pavează calea pentru succesul spiritului anarhist deasupra spiritului de supunere.
Două teze apar din cele expuse mai sus:
- prima este aceea că anarhismul asumă o varietate de expresii şi forme, în timp ce reţine o perfectă integritate în cele ce-i sunt esenţiale;
- a doua este aceea că anarhismul este intrinsec revoluţionar şi poate adopta doar mijloace revoluţionare de acţiune în lupta împotriva asupritorilor săi.
În cursul luptei sale revoluţionare, anarhismul nu doar răstoarnă guverne şi se debarasează de legile lor, ci, totodată, corectează societatea care a dat naştere valorilor lor, “moravurilor” lor şi “moralităţii” lor, lucru ce îl face din ce în ce mai ştiut şi înţeles de către sectoarele oprimate ale umanităţii.
Toate acestea ne inclină către credinţa solidă că anarhismul în vremurile noastre nu mai poate rămâne zidit între parametri înguşti ai unei gândiri marginale la care doar câteva grupuri micuţe acţionând în izolare au subscris. Influenţa naturală a anarhismului asupra spiritului maselor de oameni aflate în luptă este mult prea evidentă. Dar dacă influenţa anarhismului este să fie asimilată de către mase într-o manieră conştientă, anarhismul trebuie pe viitor să se înarmeze cu noi abordări şi va demara pe calea acţiunii sociale acum, în vremurile noastre.
