O scurta cronologie a miscarii sindicale din Romania de la inceputurile ei pana in 1933

Postat: ianuarie 12, 2012 | Autor: | Filed under: Articole | Tags: , , , , , , , , , | Leave a comment »

Primele asociatii muncitoresti din Romania au fost societati de ajutor reciproc. Prima asociatie de acest gen este infiintata in 1846 la Brasov, de lucratorii tipografi. In 1857 este infiintata “Asociatia de ajutor reciproc a minerilor” iar in 1872 se pun bazele “Asociatiei tuturor lucratorilor din Romania”, care isi propune sa uneasca prin solidaritate pe toti muncitorii din Romania. In 1879 tipografii infiinteaza “Societatea Generala a lucratorilor tipografi din Romania: Desteptarea”, constituita exclusiv din muncitori, care in 1881 va pune in discutie introducerea unui contract de munca care sa fie impus tuturor patronilor din ramura respectiva.

In statutele acestor organizatii profesionale era prevazut “sa se stabileasca fratie si solidaritate intre lucratori, sa se lupte pentru imbunatatirea starii morale si materiale a acestora”.

Urmatorii ani sunt marcati de greve si proteste ale muncitorilor: in luna iulie 1884, are loc greva a 1.200 de carutasi din portul Braila; in lunile iulie si decembrie 1887 se desfasoara greva muncitorilor CFR-isti din Bucuresti, iar in anul 1888, in februarie are loc greva a 300 de CFR-isti din Galati. Tot in 1888, in luna iulie, are loc greva tipografilor. In 1890 se sarbatoreste ziua de 1 mai pentru prima oara in Romania. De 1 mai, muncitorii manifestau pentru: vot universal; dezvoltarea solidaritatii internationale a muncitorilor; repaus duminical; micsorarea impozitelor; incetarea bataii in armata; salariu minim; legiferarea protectiei muncii; introducerea impozitului progresiv.

In aceasta perioada se dezvolta presa muncitoreasca, socialista si anarhista: “Tipograful roman” (1865); “Lucratorul roman” (1872) “Uvrierul” (1872); “Viitorul” (aproximativ pe la 1880); “Scoala noua” (aproximativ pe la 1880); “Revolta” (aproximativ pe la 1880); “Gazeta rosie” (aproximativ pe la 1880); “Revista rosie” (aproximativ pe la 1880); “Razvratirea” (aproximativ pe la 1880); “Analele Tipografice” (1869); “Lampa“ (1886) – ziar anarhist.

In ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, in Romania se dezvolta o ampla miscare sindicala care cuprinde lucratorii industriali si tot atunci sunt puse bazele organizarii sindicale a lucratorilor CFR, din minerit, ale mecanicilor, metalurgistilor, lacatusilor, etc. Intre 1846 – 1892 sunt infiintate 207 organizatii profesionale, iar intre 1893 – 1898 sunt infiintate 233. Domina un sindicalism de breasla, existand pericolul ca muncitorii sa inceapa sa concureze intre ei in detrimentul miscarii si asta sa fie in avantajul patronilor. In 1896 pentru a preintampina acest lucru va fi infiintata “Uniunea Sindicatelor Breslelor” pentru a centraliza organizatiile sindicale muncitoresti. I.C. Frimu este ales presedinte al “Uniunii Sindicatelor Breslelor” in 1898. Din aceasta uniune fac parte sindicate muncitoresti din Bucuresti, Galati, Craiova, etc. Linia uniunii este inspirata dupa principiile formulate in programul social-democratilor. Pe de o parte, “Uniunea Sindicatelor Breslelor” a reusit sa dea un program comun de lupta, pe de alta parte, centralizarea a facut din sindicate organizatii mai putin democratice. Scriitorul Panait Istrati (care a fost secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brailei) era adeseori deranjat de interventiile celor “de la centru”.

Ziarul “Lumea Noua” arata printr-un articol din iulie 1887, ca uniunea cuprindea 17 organizatii sindicale. In 1899, numarul organizatiilor crescuse la 20. De asemenea, intre 1893 – 1899 au fost inregistrate 140 de activitati greviste. Intrunirile grevistilor aveau loc in cluburile muncitoresti sau ale sindicatelor.

Militanti de stanga importanti: Ioan C. Frimu, Alecu Constantinescu (anarho-sindicalist), Stefan Gheorghiu (militant devotat, a fost exclus din miscarea muncitoreasca pentru deviationism: sindicalism revolutionar), Cristian Racovski, Max Vexler, Leon Ghelerter, Ion Sion.

Miscarea muncitoreasca incepe sa creasca si mai mult la inceputul secolului XX. Dupa 1900, datorita activitatii desfasurate de cercul socialist “Romania Muncitoare” (care apare la sfarsitul anului 1901), mestesugarii din orasele mari si muncitorii din porturi (Galati, Braila) incep sa se organizeze in sindicate. Publicatia “Romania Muncitoare” era dominata de social-democrati, insa aici publicau si anarho-sindicalistii. Colaboratorii acestui ziar se aflau permanent in atentia autoritatilor, din motive usor de inteles: agitatia facuta de acest cerc in randul clasei muncitoare era subversiva.

La congresele muncitoresti din anii 1904 si 1911, meseriasii si salariatii industriali decid infiintarea unei miscari sindicale prin care interesele lor profesionale sa fie aparate in lupta impotriva patronilor. In 1905, la 18 iunie este infiintat sindicatul tamplarilor, primul sindicat din Romania, care avea 15 – 20 de membri. La scurt timp de la aparitia acestuia este infiintat si un sindicat al cizmarilor si croitorilor. Doar un an mai tarziu, la congresul socialistilor din 12 – 18 august 1906, sunt numarate 30 de sindicate cu 4.466 membri iar in 1907 va fi raportat un numar de 55 de sindicate cu 8.470 de membri.

Alte date: in iulie 1906, Sidicatul lucratorilor de incaltaminte din Bucuresti numara 480 de membri; Sindicatul CFR Bucuresti numara peste 1.000 de membri iar Sindicatul muncitorilor de la Santierul Naval Turnu Severin avea 500 de aderenti.

Aceste organizatii sindicale aveau o activitate intensa. Astfel, intre 1900 – 1904 au avut loc 119 greve; in 1905 au avut loc 112 greve iar in 1906 au fost 340 de greve. Dintre cele mai importante greve, amintim: in 1906, in luna aprilie – greva celor 6.000 de muncitori cizmari din Bucuresti; in lunile mai, iunie – greva celor 1.000 de muncitori tamplari din Bucuresti, iar in lunile august si septembrie – greva celor 7.000 de mineri din Valea Jiului.

Cele mai importante greve din perioada 1853 – 1906:

1853 – Greva pantofarilor din Sibiu: prima greva semnalata pe teritoriul Romaniei;

1868 – Greva muncitorilor din Portul Braila;

1888 – Greva muncitorilor de la atelierele CFR Bucuresti;

1904 – Greva generala a muncitorilor feroviari din Transilvania;

1906 – Greva minerilor din Valea Jiului;

Pana in 1907, miscarea sindicala a crescut si diferite curente din interiorul ei au inceput sa se defineasca mai bine. Pentru a avea o imagine mai buna trebuie sa ne referim la cateva figuri importante:

- Alecu Constantinescu (devine sindicalist revolutionar in urma unor experiente avute in Franta);

- Stefan Gheorghiu (sindicalist revolutionar. Stefan Gheorghiu ramane imaginea emblematica a micarii sindicale. Moare la 34 de ani de tuberculoza, insa moartea i-a fost grabita de bataile primite de la politie);

- Panait Istrati (sindicalist revolutionar);

- Cristian Racovski (a publicat o brosura impotriva sindicalismului. Pe Racovski il putem defini doar ca fiind un politician abil);

- IC Frimu (socialist);

- Max Vexler si Leon Ghelerter (cu simpatii minime fata de anarhism si sindicalism).

Intre 29 iunie – 1 iulie 1906, la Galati are loc conferinta sindicatelor si cercurilor socialiste si este infiintata Comisia Generala a Sindicatelor din Romania – CGSR. Sunt infiintate primele uniuni sindicale pe ramuri: in 1907 – UGS a Chelnerilor din Romania; in 1908 – UGS a Lucratorilor din Lemn; UGS a Lucratorilor din Incaltaminte; in 1909 – UGS a Lucratorilor Metalurgisti; UGS a muncitorilor de la CFR.

Dintre acestea, unele uniuni isi vor edita ziarele proprii. De exemplu, UGS a muncitorilor de la CFR va edita ziarul “Muncitorul cailor ferate”.

Dupa inabusirea in sange a rascoalei taraneasti din 1907, in care 11.000 de tarani sunt ucisi de armata romana, iar alti 11.000 sunt arestati, statul incearca sa isi consolideze autoritatea. Astfel, la 20 decembrie 1909 este emisa “legea Orleanu” sau “legea scelerata”. Prin aceasta lege este interzis dreptul la asociere si dreptul la greva al tuturor functionarilor si muncitorilor salariati ai statului. De asemenea, legea nu ingaduia existenta contractului colectiv de munca. Scopul legii era suprimarea asociatiilor profesionale.

Extras din “legea Orleanu” din 20 decembrie 1909:

Art.1 Interzicerea dreptului de sindicalizare pentru toti salariatii statului;

Art.2 Interzicerea dreptului la greva pentru aceeasi categorie, precum si pedepsirea instigatorilor.

Reactia muncitorilor nu a intarziat sa apara. La 19 decembrie 1909 este organizat un miting de protest in Bucuresti iar la 11 ianuarie 1910, CGSR organizeaza o greva generala.

In august 1916 activitatea sindicala a clasei muncitoare este interzisa ca urmare a intrarii Romaniei in razboi. In mai 1917, peste 800 de muncitori de la atelierele CFR Grivita inceteaza lucrul. Bucurestiul este sub ocupatie germana. La 1 septembrie 1918, muncitorii tipografi din Iasi deschid drumul revendicarilor pentru ziua de munca de 8 ore iar revendicarile lor sunt incununate de success.

Primii care reiau activitatea sindicala in Bucuresti sunt muncitorii CFR-isti. Acestia trec rapid la organizarea de actiuni revendicative. Astfel, la 18 noiembrie, la consfatuirea lucratorilor de la atelierele CFR, comitetul sindicatului CFR-istilor din Bucuresti decide reinceperea activitatii pe baza statutelor vechi ale organizatiei, acestea fiind in opinia sindicalistilor, singurele care corespundeau principiilor sindicalismului.

Gazetele profesionale isi reiau tirajul. Sunt scoase de sub tipar: “Minerul”; “Sfatul lucratorilor in lemn si mobila”; “Munca grafica”; “Cefersitul din Ardeal”; “Buletinul sindicatului lucratorilor si lucratoarelor din Bucuresti”; “Unirea grafica”; “Gazeta functionarilor din comert si industrie”; “Gutemberg”; “Arbeiter Zeitung” (Ziarul Muncii).

In interiorul miscarii apar mai multe curente:

- reformistii. Acestia sunt cei care doresc ca sindicatele sa ramana organizatii deschise pentru toti muncitorii, indiferent de orientarea lor politica si sa lupte pentru imbunatatirea vietii economice imediate a muncitorilor: marirea salariilor, reducerea orelor de lucru, etc.;

- sindicalistii revolutionari, care considera ca nu doar imbunatatirea imediata a conditiei muncitorilor e importanta. Organizatia sindicala trebuie sa acorde de asemenea, importanta educatiei si sa se concentreze pe lupta pentru transformarea societatii;

- un al treilea curent, care de fapt se desprinde de miscarea sindicala, considera ca revolutia va fi infaptuita de o minoritate constienta, o avangarda si nu de catre masele largi de muncitori si tarani. Cei are sustineau aceasta pozitie dadeau exemplul revolutiei bolsevice din 1917.

La 6 decembrie 1918, muncitorii tipografi de la atelierele grafice Sfetea si „Minerva” declara greva cerand conditii mai bune de munca (salarii marite, ziua de munca de 8 ore, etc.). Revendicarile nu le sunt satisfacute iar pe 13 decembrie 1918, aproape 600 de tipografi din Bucuresti inceteaza lucrul si se indreapta spre Ministerul Industriei si Comertului insotind o delegatie desemnata sa le prezinte o serie de revendicari. In Piata Teatrului National, muncitorii sunt intampinati cu focuri de arma de catre ofiterii si soldatii regimentului 9 vanatori de munte, politie si jandarmerie, care erau postati strategic, din timp, pe strada Campineanu. Zeci de muncitori sunt ucisi sau raniti in Piata Teatrului National doar pentru ca cerusera paine si dreptate sociala.

Omul politic Ion Gh. Dica, care era membru al guvernului liberal in 1918, arata ca politia “a arestat pe toti fruntasii miscarii si i-a batut atat de crunt, incat unul dintre socialistii mai de vaza, Frimu, a murit peste cateva zile de pe urma ranilor dobandite”. IC Frimu moare la 6 februarie 1919, ca urmare a regimului de exterminare la care fusese supus. Alecu Constantinescu este la randul lui arestat si batut de politie.

La 18 martie 1919, muncitorii de la trei uzine din Lupeni inceteaza lucrul, revendicand marirea ratiilor de alimente, imbracaminte, etc. Sindicalistii trimit un delegat pentru a duce tratative iar acesta primeste garantii privind satisfacerea revendicarilor. Muncitorii reiau munca, insa directiunea refuza sa le satisfaca revendicarile. Curand greva reizbucneste si cuprinde majoritatea intreprinderilor din zona Petrila si Petrosani si in scurt timp toata Valea Jiului.

Intre 25 mai – 16 iunie 1919, are loc greva CFR-istilor de la atelierele CFR din Bucuresti. Altii CFR-isti se alatura grevei, la Ploiesti, Campina, Pitesti, Craiova, Turnu Severin, Timisoara, Constanta, Buzau, Braila, Galati, Pascani, Iasi. Aceasta actiune reuseste sa stranga in lupta peste 20.000 de muncitori si reprezinta prima greva generala de proportii din Romania. CFR-isti obtin sporuri salaraiale, indemnizatii anuale pentru locuinte si ziua de lucru de 8 ore.

Nu peste mult timp, pe 2 iulie 1919, este organizata o alta greva de proportii de catre petrolistii din Valea Prahovei. Aceasta greva a durat 7 saptamani, pana pe 17 august. In aceasta actiune au participat 25.000 de muncitori.

Constantin Popovici, secretar al Comisiei Generale al Uniunii Sindicatelor din Romania, afirma: “Orele de lucru au scazut, intreprinderile mari lucreaza 8 ore pe zi. Marele vis sperat sau necrezut altadata e realizat. Salariile s-au urcat, demnitatea omeneasca a inceput sa fie respectata. Muncitorimea sta azi pe un nivel de educatie mai ridicat si cunoaste valoarea muncii si a capatat incredere in sine.”

Miscarea continua sa creasca si la 23 martie 1919, este constituita Uniunea muncitorilor mineri si topitori din Ardeal si Banat. 29 de delegati ai unui numar de 21.500 de mineri organizati in 12 sindicate se intrunesc la Conferinta Minerilor si pun bazele Uniunii sindicale a muncitorilor mineri. La sfarsitul anului 1919, Uniunea numara 31 de sindicate si peste 23.000 de membri, iar in august 1920 aceasta cuprindea un numar de 52 de sindicate si aproximativ 35.000 de membri. Organul de presa al Uniunii – “Minierul”, ia fiinta la 15 iulie 1919.

La 21 octombrie 1920 se declanseaza o greva generala, in urma careia sindicatele sunt desfiintate sub motivul ca greva ar fi fost de sorginte bolsevica. Miscarea sindicala numara atunci 200.000 de membri. La doar un an de la acest eveniment, “legea Trancu”, repune sindicatele in legalitate si defineste sindicatul ca o asociatie ce grupeaza minim 10 persoane ce apartin aceleiasi profesii, unei profesii similare sau conexe si care are scopul de a studia si organiza apararea intereselor profesionale fara a urmari distributia de beneficii.

Anul 1920 sta sub semnul prudentei: Ministerul de Interne creeaza sindicate galbene si tot in 1920 este infiintat in Romania, pentru prima oara, un Minister al Muncii si Ocrotirii Sociale, iar ministrul desemnat – Grigore Trancu, initiaza legea pentru reglementarea conflictelor colective de munca, contestata de muncitori. Acestia protesteaza la 12 august impotriva ei si impotriva ministrului. Grigore Trancu consemna ca in lunile martie – aprilie 1920, numai in Bucuresti erau 50 – 60 de greve pe zi. In octombrie 1920, 400.000 de salariati din industrie si transporturi declanseaza o greva generala.

In anul 1921 este elaborata legea sindicatelor. Prin aceasta guvernul incerca sa preia controlul asupra miscarii.

In anul 1929 are loc greva de la Lupeni. Retinem din Raportul prezentat în Congresul Confederatiei Generale a Muncii din Romania, in 1931:

„Capitolul acesta trebuie inscris in istoria clasei muncitoare din Romania ca o noua pagina, scrisa de astadata de guvernul democratiei national – taraniste cu sangele muncitorilor mineri de la Lupeni. Sunt cunoscute imprejurarile in care prefectul judetului Hunedoara, Rozvany, om de a lui Vaida, ajutat de agentii provocatori Munteanu si Buciumeanu, au provocat macelul mai dinainte pregatit, in contra muncitorilor de la Lupeni organizati în sindicatele noastre. Se spera astfel ca pe ruinele sindicatelor existente si peste cadavrele conducatorilor nostri din Valea Jiului, sa inceapa opera initiata de oamenii lui Vaida: infiintarea de sindicate national – taraniste.

In dimineata zilei de 6 august 1929, crima s-a produs.Oamenii regimului au dus la moartea prin impuscare si atac de baioneta a 23 de muncitori. O multime altii au fost raniti si ramasi infirmi pentru toata viata. Jertfele bravilor muncitori de pe Valea Jiului, jertfa care a îndoliat sufletele tuturor muncitorilor din intreaga tara, nu i-a infricosat.Ei n-au dezarmat moraliceste [...] Mai amintim ca in urma crimei, in loc ca vinovatii sa-si primeasca pedeapsa, procesul s-a tot amanat si nici pana azi dezbaterile n-au fost fixate… guvernul a aparat in mod cinic persoanele implicate, dovada a faptului ca anumiti oameni ai regimului, nu erau straini de cele puse la cale”.

Cativa ani mai tarziu, guvernul avea sa repete scenariul. Greva muncitorilor de la atelierele Grivita, din 1933, a fost cauzata de efectele crizei economice. “Curbele de sacrificiu“ au fost resimtite in special de muncitorii CFR-isti si petrolisti. La 20 ianuarie, muncitorii au fost anuntat ca plata salariilor se va face numai dupa ce lucratorii vor prezenta dovada achitarii impozitelor pe ultimii trei ani. O alta masura care a alimentat tensiunea a fost concedierea temporara a muncitorilor de la atelierele de vagoane. In dimineata zilei de 2 februarie, muncitorii opresc lucrul si o delegatie a acestora prezinta Ministrul Comunicatiilor, Eduard Mirto, o lista cu revendicarile lor: acordarea “alocatiei de scumpete“; cresterea salariilor cu 40% si recunoasterea “comitetelor de fabrica“. Se anunta ca o parte din revendicarile salariatilor au fost acceptate. Delegaţia se intoarce la cei 8.000 de grevisti de la Ateliere. La ora 23:00, greva inceteaza. In noaptea de 10 spre 11 februarie au loc arestari iar o delegatie a muncitorilor cere eliberarea celor arestati. Este refuzata cu brutalitate iar in noaptea de 14 spre 15 februarie mai are loc un val de arestari. La 15 februarie muncitorii declara greva si ocupa fabrica iar armata instaleaza mitraliere in pozitie de tragere. La 6 dimineata se da semnalul de atac. Sunt omorati 4 muncitori iar 40 sunt raniti grav. Armata aresteaza 2.000 de muncitori.

In 1933, in Romania existau sindicate revolutionare – Consiliul General al Sindicatelor Unitare; sindicate afiliate la internationala de la Amsterdam (social – democrata) – Confederatia Generala a Muncii; sindicate independente – Consiliul General al Sindicatelor Independente si sindicate nationale – galbene.

Cele mai importante greve din perioada 1919 – 1933:

Iulie – august 1919 – greva muncitorilor petrolisti;

1920 – Prima greva generala;

1925 – Greva muncitorilor forestieri din Valea Muresului;

1926 – Greva muncitorilor de la Resita;

1929 – Greva muncitorilor de la Lupeni;

1933 – Greva muncitorilor de la uzinele Lemaitre Bucuresti;

1933 – Greva de la fabrica “Saturn” din ianuarie, la Bucuresti. Aceasta e prima greva cu ocuparea fabricii de catre muncitori;

1933 – Grevele muncitorilor CFR-isti si petrolisti care au culminat in lunile ianuarie si februarie.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.